Fiecare așezare are locuri ale memoriei, simboluri importante pentru memoria colectivă, pentru a comemora și transmite istoria unei comunități. Pentru Hunedoara, asemenea locuri ale memoriei sunt printre altele: Ioan de Hunedoara, castelul său, chiar cavalerul de pe turn, combinatul siderurgic, stadionul, Michael Klein, Romulus Gabor, echipa de fotbal, Cerna, bisericile, Maria Cioncan și multe altele.
Un loc al memoriei este și corbul din parcul din orașul vechi (centrul vechi) al localității. Un monument parcă uitat de timp și de oameni, pentru că nimeni nu mai știa povestea sa. M-am simțit oarecum rușinată în urmă cu câteva luni, când am fost întrebată despre povestea sa. N-am știut s-o spun. Am întrebat, la rândul meu, în stânga și în dreapta. Nimeni, nimic. Apărea, evident, în fotografii vechi cu Hunedoara, dar nu în locul în care este astăzi. Era clar că fusese amplasat acolo înainte de anul 1900, pe când primar al Hunedoarei era George Dănilă, dar când și de ce? Mai ales că Dănilă a fost primar al orașului timp de 40 de ani, între 1872 și 1912. Totul se pierduse parcă în negura timpului. Mărturisesc că am început să-i dau târcoale, o dată, de două, de trei ori pe săptămână.
„Ce cauți aici? De ce ești aici?”, ziceam în gând, în timp ce îl fotografiam din toate unghiurile, pe bucăți.
Devenise o obsesie. Am căutat în sute, mii de articole, am tradus cu ajutorul AI în maghiară, din maghiară (nu știu o boabă!). Nimic! Am început să mă uit cu ciudă spre „corbul din parc”, să-i spun „cioara din parc”, ba chiar să ocolesc zona. Devenisem o nemulțumită. Au și nemulțumiții rolul lor, iar în istorioara mea pare că au un rol hotărâtor. Să și spun de ce. Căutam ceva în articole vechi de presă, în maghiară și găsesc în numărul nr. 43, din 17 octombrie 1895, al publicației Déva és Vidéke un articol în care un autor nemulțumit scria așa (i-am cerut și ajutorul lui Iuliu Winkler, după ce mi-am dat seama ce am descoperit):
„Ce bine că există un corb, care stă în mijlocul pieței și veghează de sus, deoarece el vede multe lucruri pe care noi, de jos, nu le putem vedea. De pildă, vede grămezile de gunoi urât mirositoare, adunate de-a lungul vremii, care nu au fost niciodată strânse, cel mult au fost aruncate pe străzi lăturalnice (…); corbul mai vede străzile lăturalnice și vede vânzătoarele reașezate/reinstalate în locul lor vechi din piață (…)”.
Era prima dată când am găsit într-un articol ceva legat de „corbul din parc”. Tot a fost ceva. Erau niște indicii, pe lângă faptul că autorul era foarte supărat pe mizeria din zonă: era clar că acel corb, monument, obelisc, fusese plasat de puțină vreme în piața orașului, căci acela era centrul urbei în 1895, acolo existau vânzătoare, care fuseseră mutate, tocmai ca să se lucreze la amplasarea statuii, iar acum tarabele au fost aduse înapoi (în zonă se ținea și târgul săptămânal, sâmbăta).
Pornind de la acea informație, am restrâns aria căutărilor.
Acum știam că acel corb a fost plasat în piață în 1895, dar de ce?
Inițial, m-am gândit că fiind luna octombrie, cu siguranță și hunedorenii s-au gândit că în 1896 se împlinea un mileniu de când Árpád și triburile maghiare (șapte) au migrat în Bazinul Panonic. Nu era asta.
Simbolul corbului cu inel în cioc e specific Hunedoarei. Mă gândeam atunci că o fi ceva legat de Ioan (Iancu) de Hunedoara. Părea plauzibil. În 1896 se împlineau 440 de ani de la splendida victorie de la Belgrad asupra oștilor lui Mehmet al II – lea. Am mai căutat, nu părea să fie nici asta.
Atunci, ce putea fi?
Și am găsit! În luna mai, la o ședință a consiliului local (aveam și atunci!) s-a decis înființarea unor comisii și comitete (se purtau și atunci!) ca să se organizeze cât mai bine, pentru că în perioada 15 – 17 septembrie urma să se desfășoare la Hunedoara Congresul național de minerit și metalurgie din Ungaria. Comisiile au fost gata înființate în 26 mai (ce potriveală, peste mulți ani, în ziua aceea m-am născut eu!).
De acum, totul a fost foarte ușor! În publicația Hunyad din 28 septembrie 1895, nr. 39, paginile 2 – 3, Mezö Tibor povestește cum a ajuns la Hunedoara înaintea congresului, la care era așteptat și Sándor Wekerle (de trei ori prim-ministru al Ungariei, în funcție atunci).
„Am fost surprins: la fiecare 30-40 de pași, felinare stradale, pe cetate mari steaguri naționale, drumurile netezite etc. Abia am recunoscut vechea Hunedoară. Și centrul orașului! Totul era decor, lumină, splendoare. Pe fiecare a doua sau a treia casă fluturau steaguri naționale; în piață, vizavi de primărie, se afla un înalt monument cu simbolul Hunedoarei (Hunyad); stâlpi de lampă din stejar; arcuri de triumf, uși de triumf, trecători îmbrăcați festiv – totul demonstra atmosfera festivă a orașului mic (o ușă de triumf este un fel de poartă simplificată a arcului de triumf, cu doi stâlpi în linie și o panglică națională de aproximativ jumătate de metru la mijloc. La arcurile de triumf oaspeții trec pe sub panglică, la ușa de triumf nu trece nimeni). Au existat două arcuri de triumf și cinci uși de triumf.
Un arc de triumf (triplu) era în fața casei primarului, celălalt, în formă de baldachin, în fața casei consilierului regal. Ambele erau decorate cu steaguri naționale, stema țării, stema județului Hunedoara și simboluri miniere”.
Așadar, obeliscul a fost așezat în piață în vara anului 1895, probabil iulie – august, iar congresul s-a desfășurat în perioada 15 – 17 septembrie și a fost organizat de Országos Magyar Bányászati és Kohászati Egyesület (Asociația Națională Maghiară de Minerit și Metalurgie), iar ședințele în plen s-au ținut în Sala Cavalerilor a castelului. Congresul de la Hunedoara, din 1895, a avut loc după ce uzina de fier se dezvoltase semnificativ, consolidându-și capacitatea de producție și infrastructura, avea atunci patru furnale funcționale. La acea vreme, uzina regală de la Hunedoara era singura întreprindere de acest tip din Ungaria care era în proprietatea statului.
Cum nu m-am mulțumit doar cu informațiile pe care le-am scris inițial în acest text, am căutat în continuare și nu degeaba. Evident, tot în presa maghiară din anul 1895. M-am gândit că evenimentul a fost prea important ca să nu existe vreo broșură, ziar sau revistă care să îl prezinte detaliat. Și chiar așa a și fost! În numărul 19 din 1895, din 1 octombrie, în Bányászati és Kohászati Lapok (Revista de minerit și metalurgie), este prezentată, pe scurt, și povestea obeliscului, pe lângă o mulțime de articole în care au fost consemnate lucrările congresului, informații despre Hunedoara și uzinele de fier.
Invitații au ajuns cu trenul la Hunedoara în data de 14 septembrie 1895, iar de la gară au fost transportați cu căruțele pe strada principală (astăzi, centrul vechi al Hunedoarei), acompaniați de muzica fanfarei. Din păcate, pentru că plouase mult, strada principală a fost plină de noroi, iar invitații au putut vedea orașul doar din căruțe:
„Ajunși în piața orașului, ne-a surprins un obelisc de fontă ridicat pe un soclu înalt de piatră, ocupând locul central. Vârful obeliscului este împodobit cu un corb, simbol al lui Matia Corvin, ținând un inel în cioc și cu aripile desfăcute. Coloana este decorată cu patru suporturi pentru lampadare. În jur, stau stâlpi cu ghirlande și de la aceștia atârnă steaguri naționale. Aceasta nu fusese acolo înainte! Am aflat că obeliscul fusese ridicat ca amintire a Marii Adunări Anuale a <Asociației Naționale Maghiare de Minerit și Metalurgie>”.
Aceste detalii le puteți sesiza în fotografia de mai jos, preluată de pe Facebook, și care a fost realizată undeva între anii 1904 – 1907.
Ulterior, corbul din parc a fost mutat câteva zeci de metri, lampadarele au fost desființate.
În anul 1918, obeliscul din bronz este preluat și el de statul român.
În anul 2001, la propunerea lui Viorel Răceanu, pe atunci consilier local din partea PSD, pe soclu statuii trebuia amplasată o placă pe care să fie trecute numele membrilor Consiliului Național Român din Hunedoara, din 5 noiembrie 1918. Consiliul Local a aprobat acea inițiativă, dar nu a alocat fondurile necesare, motiv pentru care Organizația locală a PSD a amplasat acea placă pe monument, plâtind realizarea ei. Pe obelisc mai exista o plăcuță în limba maghiară, dar aceasta a dispărut.
Normal ar fi ca acum să mai fie amplasată una, ca să se cunoască exact de ce a fost ridicat monumentul.
Sursa fotografiilor: Transilvania Heritage, colecția personală dr. Lucian Ștefan, darabanth.com, Monalise Hihn.