Viorel Răceanu s-a născut la 11 iulie 1926 în satul Baia lui Crai, din comuna Topliţa, judeţul Hunedoara. A absolvit şcoala primară în comuna natală, după care a muncit ca ucenic la Uzinele de Fier Hunedoara şi la Mina Ghelari.
În 1946 – 1948 a condus echipa care a efectuat prima reparaţie capitală a tronsonului de cale ferată minieră îngustă Hunedoara – Retişoara, dat în folosinţă în anul 1900.
Între anii 1954 – 1961 a fost şef şantier – „Construcţii Civile Trustul 4” şi, ulterior, director general în cadrul Regiunii Hunedoara, pentru construcţii, reţele apă, gaze, canal şi electrificare. În această perioadă a răspuns de construcţia locuinţelor din zona cartierului OM, a Casei de Cultură dar şi a electrificării în Regiunea Hunedoara.
În ianuarie 1963 a fost numit preşedinte al Sfatului Popular al oraşului regional Hunedoara. A încetat din viață în data de 23 februarie 2023.
Monalise Hihn: Mă bucur să vă văd din nou. Mă bucur că m-ați primit așa de repede.
Viorel Răceanu: No, bine. Ce mai faci dumneatale?
M.H.: Sunt bine. Să îmi spuneți când vreți să începem. Să vă mai zic ce vreau să facem sau ne-am lămurit de la telefon?
V.R.: De la Deva ai venit acum?
M.H.: Da.
V.R.: E apă la robinet? Știi dumneata că io am băgat apa la Deva? Și gazu’?
M.H.: Știu, dar vreau să îmi povestiți cum a fost. Să știți că am dat drumul la înregistrare.
V.R.: Șchiu. Deci, mă duc la Deva, în ’80.
M.H.: Da…
V.R.: Și trebuie să vă spun foarte clar că nu mi-o venit să cred că au de două ori sau de trei ori pe zi…
M.H.: Apă…
V.R.: Apă… Județul acolo, Primăria acolo…
M.H.: Reședința de județ…
V.R.: Ce pizda mamii voastre ați făcut voi? Or tot discutat că de unde să ieie, ce să facă, cum să facă, dar n-or făcut nimica. Bun.
M.H.: Și?
V.R.: Și întreabă oaminii, că știu, că știu treaba asta…
M.H.: Corect!
V.R.: Când or avut apă la Deva până o vinit Răceanu? Bun, am făcut alimentarea cu apă, în mod special de la Râul Bărbat, de la Râul Mare, uzina de apă la Subcetate, așa, acolo, și am adus pe conductă de aia… Dar nu aveam cine s-o facă, investitori. I-am zis lui Radu Bălan (prim-secretarul județului Hunedoara în anii ’80): „Dă-mi și dumneata niște motorină, ajută-mă cu niște oameni, cu ceva…”, că eram prechin cu el și discutam cu el cum discut cu dumneatale, eram prechin și venea el la mine, nu mă duceam io la el. Așa că de ghe multe ori zicea secretara, da’ fina era injineră și am pus-o șefă de cabinet, că era o femeie foarte deșteaptă și isteață, și zice: „Tovarășu’ prim – secretar e în curche jos, urcă sus”. Eram la etajul tri. „Apăi nu vă duceți să-l întâmpinați?”. Zic: „Las-că șchi el unde să vină!”. Domnule, meream la Petroșani, zice: „Când ai comandament cu ei acolo, pe construcții, pe investiții, cu tot?”. Zic: „O dată pe săptămână”. Zâce: „Dar uite-te în biletul ăla, că-ți dau un bilet în fiecare săptămână, să știi unde sunt”. „Apăi, io nu, o fi la secretara, nu mă uit io, nu che urmăresc, nu che controlez io pă chine”. „Dar vreau să merem împreună. Io merg să discut cu ăia la cărbune, așa, și după aia merg cu chine la Primărie, la Partid, să discutăm cu ăialalți, merem împreună”. Meream mereu cu el. Zice doamna, nevastă-sa: „Domnu Răceanu, mere cu dumneata la vânătoare. Ești singurul om pe care te simpatizează și șchie că ești integru și ești așa cum ești, nici cu aia, nici cu aia”, așa. Și zice: „Ai grijă că el suferă cu…
M.H.: Ficatul…
V. R.: „..cu ficatul, are ciroză și să nu să beie”. Eu nu beau și nu îi dau nici lui și nu îi las să beie. Deci, domnule, eram într-o situație foarche bună și îi spuneam și lui. Și zice: „Mă, n-am cu cine! Dejeaba îmi spui, că ăștia nu-s în stare să facă nimic, nici ăia de la municipiu, nici a mei. Cu apa, zice, nu mai șchiu, am văzut că lucrezi și noaptea, am venit într-o sară pe la 11 și am văzut că sudau la conducche”. Ca să le aduc apa în Deva, să să sature, să aibă și apă. Bun! Asta o fost cu apa. Numai io șchiu cum am făcut-o. Centrale termice erau în Deva când am venit…”.
V.R.: Centralele termice de încălzire erau pe păcură, pe combustibil lichid, era un fum și o mizerie în Deva, nu știu dacă dumneata știi sau nu știi…
M.H.: Vag îmi aduc aminte… din ceea ce am citit.
V.R.: Așa, bun. Ce să fac, ce să fac? Ce să fac? Eu știam ce să fac și aia am și făcut până la urmă, dar mai repede, să bag gaz. N-aveau nici la bucătării gaz în Deva. În Deva nu era gaz, dar era și ăla de la Gaz care era șef la nivel de județ nu era de acord. Și de la Târgu Mureș numa’ să nu audă. O vinit situația aia grozavă, situația aia grea, când n-am mai avut combustibil pentru centrale și m-or forțat să bag cărbune. Am spus: „Cărbune nu bag! Asta-mi mai trebuie”. „Dar ce faci?”. „Să-mi dea gaz!”. Tot s-or opus. Le-am spus: „Dom ‘ne, uite care e treaba: mă duc io la București și discut că io rezolv și altă treabă cu ei. Eu am oamenii mei, specialiști, care se pricep să modifice carburatoarele și eu bag și transportul în comun, autobuzele și taximetre, în tot județul le bag pe gaz, așa, și-mi asigur pentru utilajele grele, excavatoare și pentru celelalte, motorina, ca să pot lucra, să-mi fac planul. Că degeaba m-am dus, că Radu Bălan zice: „Mă, uite, vorbește cu Ceaușescu, uite, vorbește tu!”, că era telefonul ăla cu firul roșu, „Așa, vorbește tu!”. „O să mă întrebe: „Tu ai discutat cu primul – secretar, no, vezi ce spune!”. O spus să nu cerem, ăsta-i planul, atâta este, atâta dăm, nu cumpărăm motorină de la alții! Atâta i-am futut la cap până m-am lămurit eu cu ministrul ăsta, de la gaze, care cu astea, și le-am spus: „Dom’le, vreau eu să experimentez, să bag pe transport”. Și mi-or dat aprobare și am experimentat și am băgat în tot județul, unde a fost gaz, și în Hunedoara și peste tot și am băgat și în Deva gazul, și am băgat gaz la centrale și am băgat și la bucătării. Bun! Dar inițiativa mea și inițial era altceva să fac că la Mintia dai apa la 1.000 de grade să se răcească în aer. Păi, bă, tâmpiții lu’ dracu’, că aicea nu vede nimenea pleașca, de ce nu fac eu recirculare? Când or auzit toți că ce vreau, repede proiect, într-un an de zâle l-am făcut, am băgat-o pe termoficare. Tot io am făcut-o termoficarea, gazul, că n-or avut. În Deva n-or avut nimic, n-or avut nimic și tot că „Hunedoara are, Hunedoara, Hunedoara, Hunedoara”.
M.H.: Și apoi?
V.R.: Dumnetale știi că io cât am fost 10 ani dacă am luat o săptămână concediu toamna și meream la vânătoare și aicea la fel. „Vine delegație, nu poți să pleci!”. Puneam pe nevastă-mea în mașină, în Volgă…
M.H.: Aveați Volgă?
V.R.: Aveam și la servici, ș-aveam ș-a mea. Aveam Volgă neagră, făcută la comandă.
M.H.: Unde v-ați făcut-o la comandă?
V.R.: Păi am vorbit cu preșeghintele, că ne-am înfrățit cu ăștia de la Ucraina, unde dracu’, unde făceau piese pentru… Aici îi problema, pentru că Hunedoara a avut realizările astea și, mă rog, am ajuns la un anumit nivel că ne puteam înfrăți, mi-o dat voie să mă înfrățesc cu trei localități din țări cu politică diferită. Mi-o dat voie să mă înfrățăsc cu Franța…
M.H.: Cu Argenteuil…
V.R.: Cu Argentei, așa, mi-o dat voie să mă înfrățăsc, am făcut protocol și am fost de tri ori și am fost și la Congresul cu De Gaulle, așa, cu combatanții…
M.H.: Ați fost în Franța?
V.R.: De tri ori am fost în delegație. Am fost cu De Gaulle la Congres, am dat mâna cu el. În Franța de tri ori am fost, când am făcut protocolul…
M.H.: În 1974.
V.R.: Da. Am mai fost încă o dată și încă o dată. Așa, după aceea, zic, hai să fac cu iugoslavii, că ăștia au o politică așa, altă tralala, să vedem ce-i acolo…
M.H.: Cu Tito.
V.R.: Și am făcut nu cu Sarajevo… cu Zenica, am făcut cu Zenica că era oraș cu 300 ghe mii de locuitori și cu industrie, cu siderurgie.
M.H.: A, da! Acum e în Bosnia – Herzegovina.
V.R.: Am făcut acolo, am mers. Era ambasador unul de la noi, cum dracu’ l-o chemat?, că ne cunoșteam noi. Și no, ne-am prezentat prima dată la ambasadă și unde vreți să mergem, ne-a zis: „Să vedem, să mă interesez, să văd dacă pot să vă bag la Tito, să vă întâlniți, așa” și zice „Ai grijă, dacă mergi, să nu te închinzi la povești cu Tito, că lui nu-i plac multe povești, ceva foarte pe scurt, îi transmiți un salut din partea la a voști, din partea țării, nu știu ce și îi zici ceva acolo că el ce-a făcut, a făcut bine, a făcut așa, a fost primul care i-o flituit pă nemți, pă ruși, și de alea, dacă vrei. Dar să nu te închinzi la povești, că che lasă vorbind”. No, bine, am făcut și cu ei. Și-am mers și așa am făcut.
M.H.: V-ați întâlnit cu Tito?
V.R.: Da, sigur că da. Am și dat mâna cu el.
M.H.: Și?
V.R.: O și vorbit și Tito… Și zice: „Mă, auzi aicea, dacă spui ceva, așa zice, ceva povești de alea vânătorești sau ceva chestii de astea, io spun io, io am pățit-o cu primarul de la Vârșeț, care v-o primit pe voi, am dat telefon când s-or băgat ăștia, când s-or băgat ăștia, rușii în Cehoslovacia, zice am stabilit să ne întâlnim amândoi, să vedem ce să facem, nu cumva să avem probleme, ne pregătim să-i țintuim, să-i scoatem afară, dacă vin peste noi”. Și zice „m-am dus la ăsta la Vârșeț, și zice, primarul era plecat, el umbla după covoară, după ce să amenajeze, să facă”. „Mă, spune dracu’, zice Tito cătă mine, că i-o zis lu’ ăla, une dracu’ tot umbli tu?”. „Api, dom’ preșeghinte…”. „Mă, taci dracu’ și stai acia”, zice „Bine c-o dat Dumnezău, zice Tito, și ați venit dumneavoastră și ați intrat și n-or venit rușii păstă noi”.
M.H.: Așa v-a spus Tito?
V.R.: Tito, da! Și deci, am fost în Iugoslavia, ce-am avut cu ei. Ăăăăă…
M.H.: Cam în ce an l-ați întâlnit pe Tito?
V.R.: Cu vreo 4 – 5 ani înainte de a muri.
M.H.: El a murit cam în 1980. Dar cu Tito unde v-ați întâlnit? La Belgrad sau la Zenica?
V.R.: La Belgrad. Am mers noi acolo și ne-o primit, așa că o intervenit și legătura ne-o făcut-o ambasadorul.
M.H.: Întâlnirea.
V.R.: Da, da. Și după aceea am făcut și cu rușii, cu Makiivka.
M.H.: În Ucraina.
V.R.: În Ucraina, da, că n-am vrut să mă duc încolo, că zic „dacă îmi dați voie, eu vin și fac propunerea, în Ucraina vreau și să-mi aleg un oraș industrial”.
M.H.: Deci, cu câți președinți v-ați întâlnit? Cu Hrușciov, la Hunedoara.
V.R.: Cu Hrușciov, la Hunedoara, cu Tito la ei acasă, cu De Gaulle în Franța și am fost invitat la Congresul combatanților, eu zic că ăla e partidul lui, cu combatanții, am participat și la congres.
M.H.: Mai țineți minte când v-ați întâlnit cu De Gaulle?
V.R.: Până în 1970 și ceva.
M.H.: Deci, De Gaulle, Ceaușescu aici…
V.R.: Gheorghiu Dej, Ceaușescu aici, Hrușciov, Tito, De Gaulle, ăla al Austriei, cum îl cheamă, Peter Mann, cu cară dracu’ m-am mai întâlnit? M-am mai întâlnit. Așa, și în China am fost. Și acolo m-or invitat cu ăștia și am dat mâna cu preșeghintele. Nu știu cu care, am fost mai târziu, după ce-o murit Mao. Altul era! Ăla al chinezilor era foarte cumsecade, mie mi-a plăcut de chinezi. Disciplinați, harnici, ordonați. Domnule…
M.H.: Dar în China de ce v-ați dus? Ce urma să faceți acolo?
V.R.: În China am fost băgați așa: un general de armată, a fost un politician, nu știu cum îl cheamă, doi, și după aceea, am fost io ca om de administrație, de relație din punct de vedere al activității cu oamenii, nu știu pe ce temă am fost io băgat, și încă unul a mai fost. Patru am fost în delegație. Misiunea noastră a fost atunci când o început să fie relații bune cu China, misiunea noastră a fost să merem să vedem cum îi viața și activitatea în China. Și ăștia ne-or pus la dispoziție o lună de zile, cât am stat acolo…
M.H.: O, dar ați stat ceva!
V.R.: O lună de zile cât am stat acolo ne-o dat la fiecare apartament în Beijing, la cel mai grozav hotel, la fiecare ne-o pus la dispoziție o mașină din asta americană, un, cum le zice la mașinile astea?, turisme, o limuzină, nu mai țin minte denumirea. Ne-o dat la dispoziție câte o mașină din asta cu un securist și cu un translator. Translator mie mi-a dat un profesor care a făcut în România, așa. Un băiat foarte de treabă. Și până la 200 de kilometri am mers cu mașinile distanță…
M.H.: De Beijing?
V.R.: De Beijing, să vedem, să discutăm, prin fabrică ce este, agricultură, ce vrem să vedem, tot. Și până la o mie de kilometri – avioane mici, militare. Peste o mie de kilometri, că am fost până la capăt, peste tot ne-o dus, am mers cu avioane mari. Și am mers și la nebunul ăsta în munte, cum îl cheamă pe ăla?
M.H.: Dalai Lama? În Tibet?
V.R.: Dalai Lama sau care dracu’ o fost. Așa, și acolo am fost. Am fost la armată, și în depozite, și în unități militare, și armament, și fabrici, peste tot ne-or dus. Domnule, doamnă, eu spun așa: „Pe cuvântul meu de onoare, atâta disciplină, atâta ordine, un asemenea comportament, jos pălăria! Legea – lege, azi ai comis o crimă, mâine te-o judecat, poimâine – te-o împușcat, gata! Ai terminat, aia s-a știut! Ai făcut scandal, nu știu ce, cutare, chestii, fie și politic, te-or aranjat că n-ai mai făcut în veci. Când or făcut în Piața aia… la studenți…
M.H.: Tienanmen…
V.R.: În două ore or fost gata, liniștiți. Ăia nu cred că mai fac, dacă o mai trăi vreunul. Deci problemele, să vă spun sincer, dacă o mers undeva și or găsit o pietricică și nu samănă cu ailalte, o luat-o s-o studieze, să vadă ce-i.
M.H.: După ce v-ați întors, ați aplicat ceva din ce ați văzut acolo și la Hunedoara?
V.R.: N-aveai ce cu a noști. Aici aveam altă treabă.
M.H.: Cu ridicarea orașului…
V.R.: Probleme care n-or fost în plan. Și treaba cu lacul, nu le-am avut în plan. Or fost ideile mele și-o fost răspunderea mea. Și m-am ocupat de asta. După aceea, am zis, domnule, în Hunedoara am acum apă din tri sursă, de ce nu fac io un ștrand aicea? Și am pușcat în Valea Sacă, ștrand cu bazine olimpice, cu ștrand pentru înotători, pentru neînotători, cu bazine olimpice, pentru copii, tot l-or pustiit, l-or închis, gata, praful s-o făcut. Am băgat apă de la Batiz, peste deal, am dus și apă caldă. După aceea, am făcut bazinul de înot. Am făcut în Valea Sacă, da di ce? Atunci când l-am făcut io acolo, mai departe de oraș, oamenii lucrau sâmbăta, dar duminica erau liberi. Dar acum când nu lucră sâmbăta, vara când îi cald, cei care se pot duce la mare, sâmbăta și duminica, până luni, cu cortul, și cu mașinile. Am făcut ștrandul, bazinul de înot, patinoar, cum n-o avut nimeni, doar la București sau unde dracu’ or avut., dar cu funcționare pe orice anotimp, că funcționa. L-am plasat pe stadion și lângă stadion era marele depozit frigorific și aveam acolo asigurat frigul. Am făcut și ștrand, și patinoar, așa, și după aia am făcut și grădină zoologică. Câte orașe n-aveau atunci decât Bucureștiul, Ploieștiul și unde mai era? La Timișoara. Le-am făcut și grădină zoologică. Nu știu ce nu le-am făcut? Nu, Hunedoara n-a lipsit de nimic! Tot am avut la discreție! Spital modern. Am făcut drum în legătură cu Călanul, le-am făcut drum cu barajul, le-am făcut asfalt până în Toplița, apoi pe Valea Nandrului, le-am făcut școli peste tot, grădinițe, am dat bani pentru biserica de la Ghelari, pe răspunderea mea au terminat-o, că a rămas neterminată. O vrut popa Florea să facă la intrare în biserică, pe un perete pe Ceaușescu, și pe un perete pe mine.
M.H.: Așa…
V.R.: Zic: Băi, ai fost o dată la închisoare. Dacă mai vrei să mai meri o dată, să te pună dracu’ să faci așa ceva! Eram prechin cu ei. Dacă vreți, merg de mână cu dumneavoastră să vă arăt ce am făcut acolo. Or venit maicile la mine, tri sau patru maici, eram prechin cu mitropolitul, cu episcopul de la Arad, era episcopia la Arad, nu la noi, și zice: „Am ceva bani, dar eu nu am bani, nu îmi face nimeni”. Zic: eu nu mai am oameni cu cine să fac, bă!”. „Amărâtele alea la mănăstire, pică clădirile alea vechi pe ele, le-aș face un cămin, le-aș face cutare”. Și m-am dus și le-am făcut. N-aveau telefon, le-am băgat telefon. Mi-o plăcut să fac!
M.H.: Vreau să îmi spuneți și despre spital.
V.R.: Să vă spun și treaba cu spitalul din Hunedoara și cu multe altele. În Hunedoara, aveam o clădire căreia i se spunea Policlinica Combinatului. Clădirea s-a demolat, erau niște doctori acolo, aveau vreo două – tri paturi, chestii, treburi, socoteli, dar după ce combinatul s-a dezvoltat și a crescut numărul populației orașului și au apărut multe evenimente de astea cu arsuri, accidente, la mină la Teliuc surpări, la Ghelari, cu oameni zdrobiți de piatră, nu știu ce, cu accidente grave, urâte. Și asta am discutat când am fost chemat la Guvern, dar tot pe acia am mai discutat, că trebe neapărat să facem spital la Hunedoara. Să-i ducem în Deva, să-i ducem în Petroșani, pân-la Cluj, nu erau de ăștia, mașini, așa, cu căruțe de alea. Era o problemă foarte dificilă. Am spus: „Domnule, nu se mai poate! Trebe să facem spital în Hunedoara! Și atuncea tot așa, cu proiectanții, la doamna Ana Solomon, era directoare, o evroaică, la Institutul pentru Construcții Civile la București, m-am dus la ea, am discutat cu ea, mi-o dat un proiectant, un bărbat foarte cumsăcade, a venit la Hunedoara, să stabilim unde îl amplasăm și ce facem. Am spus: „Dom’ le, vreau să fac un spital pentru un oraș de 100.000 de locuitori, să asigure acolo după norme și cu toate funcționalitățile de clinică”. Bun, am stabilit cu ea și am făcut o notă, un studiu să-i facă proiectul, proiectul pentru prezentare, studiu tehnico–economic, așa, totul în regulă. Un om foarte bine pregătit și proiectantul. Am făcut proiectul și când am făcut proiectul, o trebuit să mă duc cu el prima dată la ministru. Ministrul Sănătății, Moga îi spunea.
M.H.: Ca prim-secretarul?
V.R.: Ca primul-secretar. Mă duc cu el acolo și cu un medic care era un fel de șef cu Sănătachea aicea, să-i prezentăm studiul și ce vrem să facem și să-i spunem că avem un amplasament asigurat, că asigurăm întrepringherile de construcții, care să îl facă tot, treburi. „Bun, zice, de acord!”. Dar zice: „Eu nu sunt de acord să îl faci clinică, cu funcționalitate de clinică. De acord să îl faci spital pentru boli interne, pentru aia, așa, cutare, cutare, cutare, măi, dar cu funcționalitate de clinică, ești prea pretențios”. Zic: „Tovarășu’ ministru, nu renunț! Hunedoara este în plină dezvoltare și am și unitățile miniere pe grupul Teliuc – Ghelari, toată zona aia, cutare, cutare, treburi, socoteli, sate, localități. Nu renunț!”. „Da, zice, azi-mâine, o să vii să spui că îți trebuie să faci și institut medical”. „Dacă nu vreți, eu mă duc președinție, eu mă duc la preșeghinte”.
M.H.: Era Ceaușescu președinte?
V.R.: Nu, că în 1964 o început, că 4 ani or lucrat. Era Gheorghiu Dej. Și m-am dus la Consiliul de Miniștri și am intrat la prim-ministru și i-am spus. Mi-a zis: „Măi, vezi și tu acum cum îi treaba. Sunt bani mulți și sunt costuri”. „Da, dar dacă eu am arși oamenii ăștia, unde… Nu mi-i poate vindeca, nu mi-i poate trata, și aia, și aia. Vin ăia zdrobiți din mină, pică bolovanii pe ei și mor”. „No, bun, hai să facem așa cum zici tu! Să fie cu funcționalitate de clinică. Un spital, spital, să nu-i mai cărați din Hunedoara pentru alte treburi în altă parte, și TBC, și tot, și Boli Contagioase”. Bun, l-o aprobat și l-am făcut spital, l-am dat în folosință, tot, o fost și ministru’ aicea. I-o plăcut, tot în regulă. Bun! Acuma, zâc, îmi dați cadre! Acum când se gată anul, când se încheie, să văd, vorbesc cu ăștia de la Sănătache, cu ăia de la Învățământ, să-mi repartizeze medici pentru toache specialitățile. Bun, dar zâc, ăștia-s medici, dar aicea îmi trebe personal mediu, trebe personal mediu foarche mult: asistenche, surori, tot fel de personal care trebuie să fie instruit. Și pentru aia, zic, nu vreau o facultache, dar vreau o școală tehnică cu pregătire medie. Zice: „Tu, până la urmă ce vrei, hai că îți dau și asta. Trimite pe doamna cutare de la ăla cu Investițiile să vină să stabiliți amplasamentul, îți dau bani și să-l faci!”. Eu aveam tot interesul acuma să fac, pentru că ce se întâmplă? Am făcut așa o situație că eu și verificam pe teren treburile. Câți bărbați sunt și câte femei? Era tri bărbați la o femeie în Hunedoara.
M.H.: Erau curtate femeile…
V.R.: Vai de mine! Nu mai conta: pe care o găsea, o lua imediat de nevastă. Femeie să fie! Asta e o problemă în Hunedoara, că pleacă tineretul feminin. Dar dacă eu fac treaba asta, mai și vin și din afară, că atâta puchere de ingineri. Veneau ingineri numai tineri toți, profesori, era numai tineret. Veneau la combinat câte 30 – 40 – 50 de ingineri. No, am făcut și școala asta sanitară. Deci cu asta am terminat, am făcut spitalul, cu tot ce trebe, cu școală, cu funcționalități, tot, tot, tot. În regulă! Acuma tot mai trebe ceva: când vine Ceaușescu acuma, la prima vizită, când vine în 1966, așa a fost prima vizită a lui, atuncea zice: „Mă, iar îți mai trebe ceva!”. Zic: Îmi mai trebe! La furnale și oțelărie, și la laminoare, și peste tot în combinat îs numa’ bărbați, femei n-au ce căuta pe acolo. Dumnetale știi că or fi probleme din punctul ăsta de vedere?”. „Și ce vrei?”. „Păi, ce vreau? Să trimiteți pe cineva de la Industria Ușoară, pă ministru aicea, să facem ceva activități, uită, de exemplu, facem o fabrică de încălțăminche, de tricotaje, de covoare, de aia, de aia”. „No, bun, lasă că trimit!!”.
M.H.: Ceaușescu, da?
V.R.: Ceaușescu, da, și mi-o trimis imediat. Știi fabricile?
M.H.: Da, cum să nu!
V.R.: Care-s închise și vai ș-amar de ele! Așa, am pușcat fabrica aia mare de tricotaje, aialaltă de încălțăminche, dincoace la Vidra, eram prechin cu ăsta de la Orăștie. Bă, când îmi spui eu vin și iau în primire și fac că și așa îmi aduce ăsta de la Hunedoara pieile le cară aicea la mine…
M.H,: Și a făcut și o secție de blănărie.
V.R.: Da, aicea la Hunedoara. Tricotaje, încălțăminte, blănărie. După aia o făcut cooperația, pe toache ramurile, pe 5.000 de membri, 70 la sută erau femei, așa, și industria mică, industria mică o făcut și țăsături și covoară și nu știu ce dracu’ mai făcea, baterii din astea de acumulatori, pentru femei. M-am asigurat, că deja nu mai erau femei, veneau de la Hațeg, din localitățile de pe aicea. Deci, am făcut și industrie mică, locală, și națională, de industrie ușoară. Tot, tot, tot, tot, tot am făcut! Nu o lipsit nimic, nu am lăsat să lipsască nimic! La cantina aia mare mâncau 7.000 de oameni, l-am pus pe Zuckerberger acolo la… Acuma, după ce am făcut locuință, acuma locuință am făcut, probleme deosebite nu mai sunt. Cine mai vrea să-și mai facă, le dăm locuri de casă, să-și facă, chestii. Hai să vedem ce mai dracu’ mai trebe? E un oraș, așa. Am făcut și casa de oaspeți, la baraj, la Cinciș, am adus două vaporașe. Mă duc la București, la primarul Capitalei, cum dracu’ îl cheamă, că eram prechin cu el. „Mă, am fost pe Herestrău, tu ai o grămadă de vaporașe”. Am văzut acolo două, stăteau pă dejaba. „Și tu ce vrei?”. „Păi, dă-mi unul mie prin transfer!”. O dat ăla telefon să mi-l deie, am dat telefon, am chemat de la Hunedoara o tatră mare cu trailer după ea, într-o săptămână era pe baraj. Ce, se omora lumea, nu mai încăpeau! Ce dracu’ să fac? M-am dus la Drobeta Turnu Severin că aia au fabrică ghe vasă, așa, și discut cu directorul și îi spun. „Păi, ce vrei?”. Am acolo un baraj și zice: „Hai, mă, eu am o comandă ghe la ruși, și le-am făcut ghe toate și am făcut un vaporaș de ăsta, de capacitache mică, dar el are așa de toache și nu o mai venit după el de vreo doi – tri ani. Cred c-or și uitat”. Nu le-or plăchit? „Nu! Ce fier, cât fier îmi dai să ți-l dau ție? Spune-mi ce vrei? Profile? Tablă? Fier-beton?”.
M.H.: Un troc.
V.R.: Trimit mașinile după ea, tatrele cu remorcă, cu treburi, socoteli, am adus vaporașul. L-am băgat și ăla pă lac. Eiii, tot erau încă probleme. Era Trotuș director general. Costache Trotuș. „Bă, tu trebă să faci curățănie pe lacul ăla. Ăștia or cerut să le dau vaporașele mele, tu nu poți să faci un vas?”, i-am zis. „Ba fac!”. Aveam trei vaporașe, două șalupe rapide, aduse de la Constanța, tot așa. Când am terminat facultachea, am zis acuma trei – patru zile mă duc fac chef, fac ce vreau, mă duc unde vreau, mă duc la Constanța, că pe acolo nu mă cunoașche nime. Așa și m-am dus și când m-am dus, am zis să mă duc întâi și până la primaru’, am discutat cu el. „No, bine, zice, ai ceva să-mi dai, che ajut cu ceva?”. „Bă, mi-ar trebui două șalupe de alea mici, rapighe, că alea-s pe apă, cu motor”. „No, bine, hai că-ți dau!”. Dă telefon lui cutare, direcția nu știu care: „Bă, două șalupe îmi trebe, da’ bune, în stare de funcționare”. De astea cu volan, cu treburi. Patru persoane, ca automobilul pe apă. Avem, dă-mi, bun! Am luat și alea. Bărci mici cu motor. 40 am comandat și am adus. Bărci mici cu motor.
M.H.: În ce an era asta?
V.R.: Păi, după ce s-o făcut barajul. În ’60 și ceva…’70. Le-am făcut debarcaderă pentru vapoară, pentru vasă, căpitan de vas, treburi, socoteli, că se înecau oamenii, că să băgau ca nebunii, le-o trebuit șalupe, le-am dus și aia. Bine, tot e în regulă. Măi, veneau beți și se băgau și se înecau. Scandal mare că se îneacă oamenii pe baraj. Am adus salvamari și să-i păzască și să fie cu ochii pe ei, bun, nu știu ce. Bă, ce dracu’ să fac? M-am apucat și-l chem pe Diaconescu de la ICSH era, erou al Muncii Socialiste. Mă, zic, uite care-i treaba: trebuie să facem ceva pe lac. „Ce?”. Ștranduri plutitoare. Am făcut două. „Trebuie să le face după niște reguli, să nu se scufunde”, zice. Bun, dracu’, vă duceți și vedeți proiect și nu știu ce și faceți. Bun, le-o făcut, dar zice: „Ne trebuie mult material”. Acuma, nu-i problemă că materialul pentru căptușit cu scândură, așa, Ocolul Silvic îi pun să dea ei, dar trebuie tablă, trebuie tuburi mari, așa, în care să încarci cu aer și să țână greutachea. Zic cătă el: mă, vezi că facem și conducta aia pentru biogaz sau ce dracu’ era de la gazometru la laminoare. Zic: vezi că lucrăm și la alimentarea cu apă care o facem la Hobița și alea îs conducche de o mie. De alea ne trebe. No, vezi tu ce rămâne pe acolo. Discută cu ăia, că tot voi faceți. Și toache capechele ce rămâne bucăți, cap la cap, sudache, izolache și facem treaba asta. „Bun, fac!”, a zis. Păi, fă, că de aia ești Erou!”. Am făcut și ștranduri plutitoare, bărci, aia, aia.
V.R.: Întrebați-mă că nu mai știu. O dispărut tot.
M.H.: Ușor, nu ne grăbim, dacă vreți facem o pauză, nu vă mai țin mult. Eu vă cred că vă e greu să stăm atâta de vorbă.
V.R.: Păi, nu, că mai am câte ceva.
M.H.: Să vorbim puțin și despre Castelul Corvinilor.
V.R.: O fost o familie Cozma, care s-o mai ocupat. Fiică-sa a rămas și a făcut școală. Familia Cozma stătea în castel. Era degradat. Mai rău s-a degradat când or veni rușii I-am pus acolo în câmp, dar o trebuit să le dăm ceva spații. Și în curchea Castelului unde îs clădirile alea…
M.H.: Deci nu în Castel, în clădirile anexe.
V.R.: Acolo i-am băgat și pe ruși. Ș-apăi până la urmă i-or băgat și în Castel, în Sala Cavalerilor or băgat cai, o fost grajd.
M.H.: Doamne!
V.R.: Și castelul o fost grajd, o fost mizerie, tot.
M.H.: Erau mizerabili, așa-i?
V.R.: O fost într-un hal nemaipomenit. După ce o fost treaba asta și am venit eu, atuncea am discutat, mă rog, s-o făcut o hotărâre ghe Guvern și s-a hotărât să se dea fonduri, să să facă reparație capitală și or venit cei de la Întrepringherea de Monumenche Istorice ghin București.
M.H.: Da, da, cum era atunci.
V.R.: Direcția Monumenche Istorice din București o venit aicea, or adus oameni specialiști ș-am făcut restaurarea, deci s-o făcut restaurarea…
M.H.: Cât a durat?
V.R.: Distrus tot! Nici pod nu mai era, nu mai era nimic. Am făcut restaurarea și am adus în starea de funcționare cum a fost, și clăghirile din curche, și ziduri, împrejmuire. Prima restaurare de proporțiile astea, că dacă se lăsa așa, era praf și pulbere. Deci, restaurarea așa a fost și proiectul, restaurarea, Direcția o adus specialiști, oameni ghe la București.
M.H.: Bani au dat de la bugetul statului?
V.R.: Da, ghe la bugetul statului. Direcția Monumenchelor Istorice București, cu finanțare ghe la Guvern.
M.H.: Și au folosit cele mai bune materiale?
V.R.: Da sigur că da. S-a făcut treaba…
M.H.: Cam câți oameni au luat? Mulți?
V.R.: Două suche – două suche și ceva ghe oameni or lucrat. Or avut barăci pe unghe or stat și pe unghe or putut ei. O fost un director care o fost cu ei pe aici, dar în permanență s-a lucrat. S-a lucrat ordonat, disciplinat. Calitache, de meserie. Aia s-a făcut, să găsesc documenche, proiecche, cine vrea să le cauche, pentru că, v-am spus, și în Sala Cavalerilor or băgat ășchia cai, or făcut grajd.
M.H.: Nu le păsa rușilor…
V.R.: Apăi, după război…
M.H.: Au făcut prăpăd…
V.R.: Așa o fost. Nici ai noști n-or fost mai buni. Io îmi aduc aminche o treabă, că dacă mă întrebați ghe când am mers în picioare și am început să vorbesc, șchiu tot. Da, da, da, ghe când am avut cinci ani am pățit prima bătaie pe care am luat-o ghe la mama la cinci ani o țân minche, am fost conștient că o să iau bătaie și când am avut 10 ani am luat alta, mai al dracului, ghe la tata. Iară am făcut ceva ce nu trebuia să fac.
M.H.: Ce ați făcut?
V.R.: La mama, ghe la noi, ghe unghe aveam noi casa noastră, era casa noastă aicea…
M.H.: În Cinciș?
V.R.: Nu, la Baia lui Craiu, înainte cele două biserici. Prin față la casa noastră era drumul, șoseaua și pe lângă o șosea era apa, Cerna, curjea. Și dincolo, peste, era un baraj mic, așa de vreun metru jumache și cu un iaz, unghe era o moară din asta ghe măcinat, că așa să măcina. Oaminii cu măcinișul trăiau, își măcinau toache produsăle. Era moară. Acuma, oamenii sigur că fiecare familie se gospodărea pentru că trăiau din ceea ce aveau și gospodăreau. Știa că trăbă să-și pună cartofi, să-și pună aia, să-și facă aia și, mă rog, când îi toamnă, când îi de sapă, când îi ghe coasă, când îi ghe cules, când îi ghe scos din pământ, când îi ghe dus gunoi, niște reguli erau. Toamna, după ce se găta cu recoltatul, și cu strânsul, tot, și cu strânsul ghe frucche, mere, pere, astea le puneam pentru iarnă să le avem ce să mâncăm, da’ prune aveam foarche multe și strânjeau, la noi era obicei: se strânjea prunele și le băgau în niște vasă așa mari, vozuri, așa, și se fermentau și când bine fermentache, după ce oamenii gătau toache lucrările ghe toamnă, inclusiv își crăpau lemne, oamenii mai aveau două lucruri ghe făcut – ghe făcut țuica, vinarsu’, și ghe tăiat porcu’. No, vremea asta o vinit, când la 1 noiembrie, s-o pus cazanu’ aici, pe Cerna…
M.H.: Asta era în 1931, când îmi povestiți dumneavoastră… în 1931.
V.R.: Da, cam așa ceva. Trecea prin fața noastră, era Cerna, și din iazul ăla de acolo de la moară, era o roată mare care se învârchea, și avea ea cupe cam așa, așa, care se învârchea roata, lua apa și o aducea și o golea într-un jgheab, care v-am spus așa, și pe jgheabul ăla venea apa pe-o conductă, într-un vas mare, un răcitor, une să răcea de la cazan, ghe la țuică. Era pus cazanul, acolo era un acoperiș, o clăghire frumoasă, era cuptoru’ unghe ardea cazanu’, oamenii veneau și ferbeau p-acolo, treburi, socoteli, se vedea lumină și zâua, și noapchea. Înt-o zî, ce mi-a venit mie ca copil, să mă duc să văd ce-i acolo.
M.H.: Curiozitatea, nah!
V.R.: Curiozitachea. Să văd io ce să întâmplă acolo. Văd io că vin căruță, căruță cu cai, mai vin cu boi, cu vaci, văd că trag căruță…
M.H.: Ce fac acolo?
V.R.: Îi tot foc și lumină și zâua, și noapchea. Aveau nișche de alea pusă, petrol într-un panou acolo și mă duc să văd. Acolo, la cazan, era un om permanent, care era angajat de Aron baci, ghe crâșmaru’, care avea cazanu’. Și ăla dirija toache treburile și când să-l pună, când să-l iei, când îi fiert, când îi… Mă duc și mă veghe. Mă duc cătă cuptor, acolo unghe ieșea focu’, flacăra. „Mă, nu che băga acolo, mă!”. „A, nu mă bag, numa’ m-am uitat și io!”. Avea o mustață mare așa…
M.H.: Era ungur?
V.R.: Omul ăsta era un om mare. Avea un chimir din ăla „Bă, ce cauți tu aicea?”, „Am vinit și io să văd, unchiule, am vinit și io să văd!”. „No, bine, să vezi, bine! Mama ta une-i?”. „Păi, mama-i acasă!”. Mă, desfăcu chimiru’ și scoasă 5 bani cu capul lui Mihai. Mihai regent atuncea, că tată-so o făcut atuncea, s-o descoperit cu gagicile, cu minunile, cu prostiile care le-o făcut, știm toate minunile, prostiile lor, că numa’ de chestii de astea s-o ocupat și Mihai, și el o avut, mă rog, vă pot io povesti, că le șchiu toache. Și zice: „Uiche, îți dau 5 lei”, De un leu și de doi erau din ceva alb, ziceau că-i argint și ăialați din ceva galben. Erau de 5 lei, de 10 lei și de 25 de lei. Și erau hârchii, banii aveau valoare mare. „Îți dau 5 lei, ghe 5 lei poți să-ți cumperi un kilogram ghe bomboți, ghe bomboane, de la Aron baci, era un evreu care avea o prăvălie mare, acolo, și cârciumă… și birt.
M.H.: La Baia lui Craiu.
V.R.: La Baia lui Craiu.
M.H.: Nu s-a mutat tot de acolo?
V.R.: Îi apă acuma, acolo. Îi apă, și casa noastră mutată, tot. Am ridicat io o cruce acolo. Așa și, zâce: „Îți dau 5 lei. Che duci la mamă-ta acasă și îi spui să-mi deie patentul la fabrica ghe făcut copii să mi-o aduci mie, că-ți mai dau 5 lei”. M-am dus la tata: „Dracu’ che-o dus. Ce cauți p-acolo?”. Apăi, m-am dus la mama, zâc, am fost și io. Uiche, unchiu’ Aron Cucu, că așe-i zicea, Aron Cucu, unchiu’ Aron mi-o dat 5 lei și o zâs că-mi mai dă 5, da’ să-ți spun dumeatale să-mi dai forma aia de făcut copii, patentul ăla, să i-l duc lui. Mă, și m-a luat mama, și dă-i, și crucea mamii lu’ ăla și în pizdă la… M-o luat ghe mână și m-o dus la el. „Măi, porcule, nesimțitule, cum spui la copil și-i dai și bani!”. Ăla râghea. „Păi, da”, zâcea. „Bă, ghe mai faci treburi ghin ăștia, eu vin și che opăresc. Dau drumu’ la apă din aia pă chine, băga-s-ar dracu’ în chine și îi spun și la muierii-ta”.
M.H.: Așa! Ați mai avut frați?
V.R.: Poftiți?
M.H.: Așa! Ați mai avut frați, dumneavoastră?
V.R.: Eu am una. Am fost șepche. Șepche frați. Îți spun io pă toți. Așa, și am luat bătaia de la mama, așa cum scrie la carche, banii i-o aruncat înapoi: „Bagă-i la mumă-ta, la nevastă-ta în formă să-ți facă copii”, așa, chestii de-estea. Și am venit acasă. Asta o fost învățătură de minte. Când am fost de 10 ani, eu, după ce am crescut și meream la școală, eram pe clasa a doua, a tria, întotdeagheauna când să deschidea vânătoarea, tata era vânător, că era brigadier silvic și merjea la vânătoare. Și zice: „Mă, hai să duci cânii unde îți spun io. Io mă duc în locul cutare”, că io șchiam, și acolo stau, eu șchiam unde că acolo îi ștandul pe unghe trece vânatu’, „și tu che duci cu cânii, cu Tromba și cu Lușca”, aveam doi copoi din ăia frumoși, „și îi duci legați după chine, une găsești urma, acolo îi trecere ghe vânat, dă-i drumu’”. Și io cunoșcheam urmele, că tot el m-o învățat: asta-i ghe vulpe, asta-i ghe…, că samănă cu-a cânelui, asta-i ghe capră, că samănă cu capra ghe casă, cu două copiche, așa, asta-i ghe mistreț, asta-i ghe…, șchiam.
M.H.: De acolo pasiunea pentru vânătoare!
V.R.: Păi, da, sigur că da. Păi, da, că acum ajunjem la treaba periculoasă. „Che duci și dai drumu’ la câni și stai acolo până auzi că mână cânii, latră cânii c-or găsit vânatu’ și mai stai un pic și dacă auzi pușcătură, așa, și cânii nu mai latră, atuncea vii pe urma pe unghe au venit cânii până la mine, pă zăpadă”. No, bine! Fac așa. Și m-am învățat, șchiam treburile astea și, o dată m-am băgat eu pe acolo, așa, prin pădure, cu cânii, i-am văzut pe mistreți c-or venit ș-or sărit pe mine și m-or doborât și am spus „io nu mai vin la vânătoare!”. Și era tata și unchiu’ Niculae și unchiu’ s-o țâpat, că dacă nu, mă omora porcu’. Da’ unchiu’ Niculae: „Mă, uiche, zice, che învățăm să traji cu pușca și, uite, zâce, îți fac io ție o pușcă ghe aia mică, dar vii, zice, că acuma che-ai învățat și știi pe un-să vii și mai avem nevoie de tine să duci cânii. Îți iei o toporișcă cu chine o ceva, nu șchiu ce, până îți facem pușcă”. Bun, azi așa, mâne așa, și odată, mama n-o fost acasă, tata n-o fost acasă, am venit ghe la școală, eram pe clasa a treia sau a patra, că atuncea nu era ca acuma, să ții pușca în dulap ghe fer și chestii, treburi, socoteli, tata avea pușca pusă în păreche acolo, avea aia cu cartușele, acolo stăcheau. Ce mi-o trăznit mie prin cap: tata nu-i acasă, mama nu-i acasă, iau pușca și iau cânii și să mă duc la vânătoare.
M.H.: Corect!
V.R.: Vă dau dreptache. Și am lăsat cânii acolo, ungheva și eu am fujit repeghe că trece. Și o venit o vulpe. Am pușcat-o! Am pușcat vulpea! Bun, până aici, totul îi în regulă. Da’ acuma io nu m-am dat sama că tata șchie câche cartușă o avut, tata o să să uiche și io nu șchiam că trăbă curățată pușca, că rămâne prafu’ ars pă țavă, să bag, să curăț. Pușca am dus-o ș-am pus-o la loc, cartușele, avea el traista aia, o lipsit un foc când am tras, așa. O vinit tata acasă. S-o uitat el la pușcă p-acolo, o văzut că ceva nu-i în regulă. Zice cătă mama: „Tu, cine o fost la noi?”. „N-o fost nime. Eu am lucrat în grăghină”. „Măi, da’ cine dracu’ o umblat cu pușca? Îi trasă o patroană, un cartuș. M-am uitat pe țavă, se vede c-o tras, că-i necurățată”. Zice: „Cine puchea să fie? Aicea numa’ copilu’ o putut fi”. Mă caută tata și zice: „Bă, hai încoace! Unghe ai fost azi?”. „Păi, la școală!”. „Da’ cu pușca unghe ai fost?”. Păi, că câr, că, mâr, că nu știu ce. „Mă, ai tras un foc ghe armă, uite nu-i curățată. Spune-mi unghe ai fost?”. I-am spus, bun, mi-o tras o mamă ghe bătaie, m-am gândit că io la vânătoare nu mai merg. Am zis că io la vânătoare nu mai merg. „Mai veghem noi! Să dea dracu’ să mai pui mâna pe pușcă!”. Bun, terminat, o trecut treaba asta, o venit sezonul ghe vânătoare, chestii. „Hai, copile!”. „Nu merg!”. Ăsta, unchiu’ Niculae, lucra la Oțelărie. Nemții în trizăci și șasă or făcut primele cuptoare Siemens – Martin, atunci or început dezvoltarea combinatului, cu nemții, că ne trebuia metal pentru armament de război. Și bun, unchiu’ Niculae zice: „Las că rezolvăm noi problema și dăm pușcă ș-o să meargă”. Ce se întâmpla? Era legea cu armele cum îi în America. Poa’ să aibă oricine armă, numai dacă che-ai dus, ai pușcat, ai omorât, cineva te întreabă, chestii de-astea, nu i-o înteresat că ai pușcă și puchea să aibă pușcă cine vrea, bun. Bun, pistoale… Zice unchiu’ Niculae, mă, că Poliția și jandarmii, une găseau la cei care au arme și nu aveau permis, totuși le ridicau. Sau mai făceau câche ceva și aveau motive să le ridice. Și le trimechea la Oțelărie, la Hunedoara, la topit. Le ridicau, le strânjeau, așa, și când aveau de-un vagon județul cutare, un vagon cu acche speciale, închis, sijilat, la oțelărie, la topit. Veneau aicea la topit. Unchiu’ Niculae lucra la cuptor, la oțelărie. Era vânător, șchia treaba, când vineau puștile, dar ăștia erau șmecheri, că trimecheau la oțelărie, la cuptor, așa, numa’ țevile și peste două sau tri săptămâni venea patul, lacătul, la cubilou la turnătorie, dincolo. Acolo era unchiu’ Șucă, unul șodâlc așe, șchiop de picior, dar și ăla se pricepea. Și unchiu’ Șucă și cu unchiu’ Niculae s-or înțăles: „Mă, eu țin când vin, aleg țevi, dacă-s țevi bune și ghe pușcă nouă, de-elea, de-elea, de-elea, eu iau țevile și îți dau țîie semnele”, că ei nu șchiau carche, că era serie, că era serie și seria de la țevi era și la butuc, dar el îi făcea sămnele pă hârchie, că nu șchia ce-i aia, dar făcea așa cum sunt semnele alea și zice: „Eu îți dau semnele de la țevi și când vin butucii la voi, la topit, tu nu bagi, până când nu che uiți să găsești seriile astea. Și la care tu le găsești seria, iei butucii, că eu iau țevile și le aducem și le punem laolaltă și facem pușca.
M.H.: Ați văzut? Cică erau proști!
V.R.: Ehhheee, și le aduceau acasă, tata avea puști, ce dracu’ le făcea, le vinghea, erau p-acolo ăia de la sachele de munche, veneau și îi aducea o găleată ghe brânză, o bucată nu șchiu ce și îi dăghea o pușcă. Unchiu’ Niculae zâce: „Mă, trăbă să rezolvăm problema cu copilul că nu mai mere cu noi la vânătoare!”. „Api, cum s-o rezolvăm?”. „Mă, îi găsăsc io o pușcă numa’ cu o țeavă și care-i calibrul cel mai mic și cu țevia scurtă. Îi spun la ăla, îi dau seria și îi găsâm și i-o dăm lui. Mere cu noi, el are șubă ghe aia lungă, face buzunare înăuntru, o desface în două, o bagă sub șubă, se leagă, ia cânii și chiar dacă să întâlneșche cu cineva, el nu șchie ce are el aicea, sub haină. Îi dăm cartușe, tot și îl învățăm să n-o ghesface până nu pleacă cânii și intră în pădure după câni, pe urmă, să nu-l vadă nime, să nu-l vadă nime că are pușca”. Bun, așa s-o făcut! Dar zâce: „Ce face, că-l văd ăialalți copii acasă?”. „Măi, trăbă să-l învățăm și să găsâm loc unghe numai el să șchie c-o ascunghe. Când o vinit acasă nu se bagă în casă, în curche, se duce, leagă cânii și se duce une își face el loc să ascundă pușca”. Mă, ce să fac? Mă duc în grajd și mă uit io acolo, amu aici s-o ascund io undeva, bun. În grajd erau așa podele crăpache, de aicea și până acolo în pereche, cam tri metri, și după aia puneam așchernut și aici era iescrea, unghe se punea ghe mâncare la animale. Acolo, sub iescăre, o pogheaua ghe aia de capet și sub ea băgam împachetată în niște zdrență, niște chestii, pușca desfăcută. Sub iescăre, unghe mâncă vaca și avea picioarele. Ăia mici n-or șchiut, n-or văzut, nici tata n-o șchiut unde îi, că o fost discuția s-o țân în pădure cum țâneau ăia ascundă în scorbură, nu era bine, că taie lemnu’ și mi-o găseșche. Până am plecat la armată, n-o șchiut nime, numa’ eu și tata, și când am plecat la armată, am vândut-o. Am avut pușca mea și n-am mai luat bătaie!
M.H.: Și ați continuat să mergeți la vânătoare…
V.R.: Am mărs până acuma tri – patru ani. Am fost și cu rușii, și cu nemții când or venit aicia, la Hunedoara…
M.H.: Dar cum de-or venit nemții aici, la Hunedoara, să construiască?
V.R.: Nemții?
M.H.: Da.
V.R.: Am cumpărat utilajul.
M.H.: Și ei au venit să-l instaleze, nu?
V.R.: Speciașchii. Am cumpărat și-or trebuit să vină la montaj. Nemții or venit, c-am avut și rușii, rușii, cocseria…
M.H.: Ați construit-o cu sovieticii, cum ar veni…
V.R.: Am făcut-o cu rușii, le-am dat bloc, un bloc întreg cu 40 de apartamenche.
M.H.: Au stat mult rușii aici?
V.R.: Cinci ani.
M.H.: Cinci ani?
V.R.: Cinci ani, până s-o dat și partea chimică. Până s-a pus complet în funcție cocseria.
M.H.: Vă amintiți în ce perioadă au fost rușii aici?
V.R.: Păi, stai că vă spun eu acuma în ce perioadă. În perioada din ’68 până în ’70. În ’70 or plecat ultimii. Așa, deci cu ei am făcut cocseria, utilaj de la ei, specialiști la montat, la punere în funcție, tot, tot, tot, pregătirea personalului. Și cu nemții am făcut Blooming-ul, și laminoarele, și oțelăria și OSM 2.
M.H.: Ei cât au stat la Hunedoara?
V.R.: Siemens…
M.H.: Da, Siemens Martin.
V.R.: Îmi amintesc tot.
M.H.: Da.
V.R.: Ș-am avut de lucru cu ei, și cu nemții. Le-am dat locuință, le-am asigurat toache condițiile.
M.H.: Ei cam câți au fost?
V.R.: Nemții? În jur de o sută. Nemții nu aveau ei… Ăștia, rușii, mai mereau și la Partid. Era unul, reprezentantul lor, și merea la Partid. Ăștia, nu, așa, ei numa’ cu primarul aveau treabă.
M.H.: Cu dumneavoastră.
V.R.: Și ei, și austriecii. Că l-am primit și pe Peter Mann, o fost aici, președinchele Austriei. Și zice: „No, bun”. Nemții veneau la Primărie, la primar. Mă rog, ce să facă cu aia, pot să meargă la local, treburi, socoteli, dacă au nevoie de ceva băuturi speciale, dacă au nevoie de aprovizionare, tot, tot, tot, veneau la mine. Aveau un reprezentant, unul al lor, care venea, discutam cu el și rezolvam toache problemele, în afară ghe faptul cu fechele și cu femeile și le-or ales singuri, le-or pus ștampila. Aveau bani nemții, le aduceau obiecte prețioase. Eh, era totul mai al dracului ca acuma, era… No, o vinit și or adus macaralele de la oțelărie și nu șchiu ce dracu’ de uchilajele le-am adus ghe la ășchia, ghe la austrieci.
M.H.: Și-au venit și austriecii încoace…
V.R.: Au venit și austriecii. Ei aveau reprezentant pe unul, pe Peter Mann, Peter Mann era reprezentantul lor și vinea la mine, era foarte simpatic, mi-o adus și pălărie de vânătoare, mi-o adus ș-o pușcă, așa, Peter Mann, Peter Mann, îi plăcea numa’ lichior de ăla tare și rom, și nu știu ce.
M.H.: Reprezentantul lor, al austriecilor…
V.R.: Da. Alea erau băuturile lor. Eram preteni buni, că ne-am împrietenit tot, chestii, sococheli, vinea și-mi spunea tot, vinea și-mi spunea ce trebe, l-am dus cu mine și la vânătoare, chestii, treburi, sococheli. Eram prechini foarche buni. Într-o zi vine supărat. Zice: „Io nu șchiu ce-i cu oaminii ăștia a voști, zice, acuma io-s prechin cu toți, și cu injineri, și cu ăia, și cu toți, la ăștia, la meșcheri, care lucrează cu mine, și meseriași”, că lucra cu oaminii noști… Era cu planșa… Zice: „Domnule, toată zâua îmi dispar scule ghe ăstea, speciale. Ba aia, ba aia, ba aia… Și doar le-am adus la toți, le-am adus câche-o trusă. Și le-am spus – nu mă mai”… Zâce: „Stăcheam așa, pă scaun și aice aveam o masă și avem planșa și mă uitam pe planșe și acolo aveam, zâce, scule, dincolo. Mă, și mă uit la un moment dat, nu mai am sculele. Mă, cine dracu’ mi le-o luat, mă, că nu-i nime, n-o fost nime p-aici, nu s-o apropiat nimeni?”. Băi, se urcau pe hală, sus, o sfoară și cu magnet, cu magnet. Lăsa, când se uita ăla acolo și nu-i vedea, pac!
M.H.: la ce-i ducea mintea!
V.R.: Domnule! No, păi acuma, după aceea, peste vreo două – tri luni de zâle, mi-o dat telefon preșeghintele Rejiunii, Dejău. Dejău Dumitru, ai auzit ghe el?
M.H.: Nu.
V.R.: El o fost preșeghintele pă vremea rejiunilor.
M.H.: De – jeu?
V.R.: Dejeu Dumitru. Era de loc din Cluj. Era un om simpatic, așa, în vârstă, dar și deșchept. Și zice: „Bă, o să ai un mare oaspeche”. Că tot veneau pă aicea. Bă, da’ mai trimiche-i și în altă parche! Zâce: „Une să-i trimit? Unde să-i trimit? Să-i trimit la Orăștie la porcărie, să vadă ce cresc ăia porci? ”. No, bine! Vine Peter Mann, preșeghinchele Austriei. Băi, să știi că e un om foarte simpatic, și popular, și nu știu ce.
M.H.: Prin ce an era asta?
V.R.: Cred că tot prin anii ’70, înainche de ’70, așa, până în ’70. Peter Mann și zâce: „Fii atent aicea, aici mai trebe să aduni oameni să faci miting și nici în săli adunare, che duci la gară și îl primeșchi cu nișche fete… Și zâce: „Che duci cu vreo tri – patru femei, feche frumoasă, cu bucheche cu flori, chestii, treburi, sococheli, așa, cu treburi de natura asta, șî așa îl așchepți, că la ei nu-i obiceiul ca la noi, să așchepte pă primul secretar și pă preșeghinte, și pă ășchia cu lume, și cu nu șchiu ce. Și el vine să vadă ce-l înteresază, îi asigurați securitachea, treburi, îi asigurați masă, cazare, răspungheți ghe viața lui pe perioada cât îi acolo, la voi și voi șchiți voi ce aveți ghe făcut, să-l omeniți cu meniu, și cu produsă care-i plac și așa mai gheparche”. Mă, păi, zâc, chiar așa? „Mă, nu duci pă nimeni. Pui în gară drapelu’ nost și drapelu’ lor. Și dacă mere la combinat, iară pui lângă drapelul nost, drapelul lor și une îl duci la instituții și la ăștia. Îi asiguri uneva cazare, în condiții deosebiche, așa cum se cere, acolo masă, treburi, și asiguri pază și vezi ce băuturi îi place ș-așa mai gheparche”. No, așa am făcut, m-am dus la gară, am luat, aveam și eu la Consiliu mult tineret, mulche femei, am ales vreo două ghe la mine, care erau, mă rog, una era șefă la plan, cu pregătire, una nu știu pe unde mai era, am mai luat de la spital, am luat ș-o nemțoaică, și-o austriacă. Domnule, și l-am primit așa. Așa era, așa l-am primit. L-am dus la Casa Albă, că era deja construită, acolo l-am cazat.
M.H.: Așa…
V.R.: Masă, mâncări, tot ce i-o trebuit. Rom, că-i plăcea romul, să beie rom, no … S-o sâmțât bine și-o plecat și prechin bun și cu oaminii lor, o discutat cu ei, oaminii o spus că primarul le stă la dispoziție cu orice și…
M.H.: Câți erau? Erau ceva…
V.R.: Erau vo’ trizăci. Erau pentru macarale, că erau… Tot utilajul ăsta era contractat cu ei. Utilajul mare de lucru la laminoare și ăstea erau cu nemții și macaralele cu ei. Ei, deci am avut tot felul ghe probleme, dar le-am rezolvat.
M.H.: Pe președintele Austriei, pe Hrușciov și pe Ceaușescu… Au fost la Corvinul, la restaurant? Acolo i-ați dus?
V.R.: La Corvinul, da. Era gata Corvinul, acolo am servit masa. La Corvinul am servit masa. Era singurul local unde aveam… N-aveam nici cantina, acolo i-am dus, no… O fost bine. N-am avut probleme, pă Ceaușăscu l-am dus la Casa albă, acolo… După ce-o terminat vizita l-am dus acolo. De două ori o fost aicea, două viziche am avut cu el. Și l-am dus acolo, că făcusăm, că n-avea combinatul și poate am forțat că no, fă, tu, construieșche tu. No, că mie îmi trebe oamini, cum să-ți dau io oamini, Ei, cumva, cumva, nu șchiu cu cine am găsât o întrepringhere, că ășchia, ICSH – ul nu pucheau să facă, ș-am făcut acolo, la Casa albă, ce trebe. Dar bun înțăles că am făcut și păntu muncitori. Am făcut case de oaspeți, așa cum la nivel, da, așa, și după aceea am făcut un hotel și un restaurant mare, și tot ce trebe, și am făcut și ștrand, să nu să ducă să să baje, să să înece în baraj, am făcut popicărie, chestii, tot ce trebe.
M.H.: Erați deja primar de ceva vreme.
V.R.: Da! Acuma treaba-i așa: cu apa am rezolvat. Locuință se construiau până să se asigure la toată lumea, că inițial i-am băgat câche doi în apartament în comun.
M.H.: Da. Mă gândesc că era mai bine pentru ei decât în baracă.
V.R.: Păi, da.
M.H.: Mai țineți minte care au fost primele blocuri construite?
V.R.: Cum să nu! Primele casă construiche o fost O.M.- ul mic (n. mea: cartier în Hunedoara, Orașul Muncitoresc). După OM –ul mic o început alăturea blocurile din O.M. – ul mare. Și io am stat acolo și după aceea am început și am făcut microraioane și am coborât jos și dă-i drumul. Am demolat barăcile. Cele 15 – 20 de tabere. Demolache toache, ras tot!
M.H.: Dar pe rând se rădeau?
V.R.: Da, pe rând se răgheau, pe măsură ce dăgheam în funcție blocul cu numărul cutare, are atâchea apartamenche, o venit propunerile de la combinat… Combinatul avea atâchea… Din blocul ăla cu trizăci ghe apartamenche i-am dat douăzăci, 5 am dat la ICSH, tri am dat la mineri, la ăia, la ăia, la ăia… Așa, cu reparchiție.
M.H.: Da, am înțeles.
V.R.: Cu hotărâre, nu cu glumă, fără îndoieli. Și, sigur că să golea baraca, ori îi dăgheam foc, ori o dăgheam la cineva că îi trebuia s-o demoleze, fie o demolam io, că o călcam cu buldozerul, gata, terminam cu ele. Și așa am mers până când le-am terminat, până am ajuns la zero. Deci așa am lichidat barăcile și a ajuns ca toată lumea să stea în apartamenche.
M.H.: Prin ce am au fost lichidate toate barăcile?
V.R.: Lichidache? Păi, or fost lichidache prin ’76 – ’78. Prin ’78 au fost lichidache de tot. Și plus că am reușit să dăm la fiecare apartament, să nu mai stea în comun.
M.H.: Da, da.
V.R.: Situația prin ’80, în jur de anul 1980, când am plecat d-acia, am trecut să facem și noi apartamenche pentru vânzare. Apartamenche mai super, confortabile, cu garajă, cu nu șchiu ce. Le-am făcut pe alea din spachele Primăriei. Dar cum la noi erau apartamenche, și cine a avut bani și o vrut un pic mai lux și-o cumpărat. Și nu și-or cumpărat decât vreo 50 – 60 și restul o trebuit tot cu repartiție o trebuit să le dăm, după aia n-am mai făcut. Am băgat numa’ pă Deva, după ce m-am dus io la Deva, m-am băgat serios pe Deva, Deva, la Gheva erau cele mai multe solicitări pentru apartamenche.
M.H.: În Hunedoara nici nu s-a demolat foarte mult, că nici nu aveau ce să demoleze.
V.R.: La noi, în afară ghe barăci nu aveam ce demola. Orașul Hunedoara o fost până aicea, une-i Institutul. Până aicea. Aici o fost câmp, unde am io casa.
M.H.: Așa-i.
V.R.: N-am avut ce demola. Și eu nici nu mi-am propus să fac prostia pe care or făcut-o alții, să ghemolez orașul vechi, așa și să construiesc. Acolo, am construit cătă Teliuc, tri sau patru blocuri, zonă care era liberă și nu era construită. N-am ghemolat nimic!
M.H.: S-au demolat în anii ’80, cred, astea înspre poarta combinatului, unde stătea George Dănilă, dar astea știu că s-au demolat după ce ați plecat dumneavoastră.
V.R.: Aaa, da, da. Nu am ghemolat nimic! Nu am ghemolat nimic, nu m-am atins ghe nimic, pentru că io am făcut un proiect separat pentru reparație capitală și modernizare, cu drum dirept din centru la Castel, cu majistrală, chestii, și acuma este proiectul, dar ăștia n-or mai făcut nimica. Adică eu am avut în vedere să întrețân, să îl gospodăresc, reparache pentru estetică, cât ghe cât și am spus că după ce asigur la toată lumea, când am locuință, și închei cu marele oraș și cu dezvoltarea, modernizez centru vechi, fără să demolez nicio clăghire. Mă rog, probleme cu fațadă, cu acoperiș, cu reparații, cu nu șchiu ce, reparații capitale și modernizare. Așa am avut și n-or făcut nimica. Blocurile s-or făcut tot până am fost io ălea tri cătă Cheliuc și ieșirea cătră Teliuc am făcut-o. Și am făcut ieșirea cătră Călan aicea unghe am dat locuri de casă, pentru că am dat locuri ghe casă, cine-o vrut să facă casă, peste 2.000 de case individuale s-au făcut. Din Gheorghe Apostol, de-acolo din deal de la Hășdat și până la Ciuperca îs numa’ case individuale.
M.H.: Au furat cărămidă din combinat și și-au făcut case?
V.R.: Or furat, Cătană o fost cel care o zâs, că o dat denumirea la cartierul Chizid de locuințe individuale, OH, orașul hoților. „Dumneatale să nu mai zici așa, că ăia îs la dumneatale la furnale și la oțelărie. Ăia îți fac oțălu’. Pentru două – tri cărămizi care le ia și o bucată de fier, care le ia, e păcat, că ăla ne scapă și nu îi dăm un apartament, își face el casă. Ăla care face casă și lucrează cu soția și își face și casă, ăla să șchi că lucrează și în combinat. Și ăla îi om harnic! Ăla care nu face nimic, numa’ beți la Botul calului”. Deci, am avut discuții mari cu Cătană, pentru că pe Cătană pentru asta l-am și schimbat, pentru că avea un comportament nepermis cu oaminii. În ’61 sau ’62, nu în ’66, în ’66 o fost prima vizită a lui Ceaușescu aici, la Hunedoara. No, ce dracu’ să facem, une să-l primim, în combinat, acolo, acolo, n-avem unghe! Aicea, unghe-i parcul, parcul ăsta din centru, unghe îi Poșta, așa, era liber, nu ajunsesem că construcțiile, și se veghea de aci foarche bine orașu’, și ăla, și combinatu’. Măi, zâc, să fașem aicea. Facem aicea curățănie, facem o tribună mare, aișea încăp trizăci – patruzăci ghe mii ghe oamini, că așa era.
M.H.: E unde s-au construit după aceea blocurile în Centrul Civic?
V.R.: În Centrul Civic, unghe îi și blocurile alea mari. În 1966 o fost prima lui vizită aici.
M.H.: Era deja de un an, că murise Gheorghiu Dej.
V.R.: Da, ghin martie, că am fost la el la înmormântare, am fost la el la catafalc, ghe gardă. Așa, șchiu. Și îl facem aicea. Buuunnnn. Facem aicea tribună, chestii, organizăz io treaba cum trebuie, așa cu oameni, poliție, cu tot, să nu fie scandal, am strâns aicea trizăci – patruzăci ghe mii ghe oamini, aduși ghin toate întrepringherile, din împrejurimi, din tot, organizată treaba așa cum scrie la carche, cu ordine, cu disciplină. Șîîî, el o vorbit, și-o vorbit Ceaușescu, o spus că, mă rog, treburile merg bine și că cere în continuare, că țara are nevoie ghe metal, că ne trebe pentru agricultură, pentru asta, că ne trebe utilaje, ne trebe tractoare. Bun, facem fabrică ghe automobile, să fașem, să ne dezvoltăm, aia, aia, aia.
M.H.: Trebuia să promită…
V.R.: Da’ s-a și făcut. Bun. De acolo se vedea ghi pă tribună se vedea exact Stufitul, peste combinat, peste coșurile de la combinat era, să construisă atunci partea de OSM2, și se veghea acolo. Și, peste vârfurile coșurilor, văzu el că erau acolo barăcile că se vedea că e ceva acolo. După ce-o terminat ghe vorbit, chestii, treburi, socoteli, nu șchiu cine o mai luat cuvântul, ceva oameni de-ai noști, fruntași, ceva o stahavonist, ceva, zâce cătă mine: „Mă, da-ncolo ce să veghe? Peste vârfu’ la furnale, pe coasta aia, pe dealul ăla, ce-i acolo?”. Zâc: „Tovarășu’ secretar general, acolo locuiesc șepche mii ghe oameni încă, în barăci, în grajduri, în colibe, bordeie, ș-or mai făcut și lipiche, ș-or luat câche-o scândură, câche-o cărămidă, câche ceva, pentru că n-am reușit până acum, acuma merem în plin până la 2.000 de apartamenche, mă rog, va fi greu să asigurăm într-un timp atât de scurt, că nu avem capacitache, nu avem cu cine să construim mai mult. Nu pot să iau forța ghe muncă ghe la obiectivele mari, ghe la grupul ghe laminoare, ghe acolo, ghe acolo, ghe acolo, trebuie să așcheptăm încă și mai mult ghe 2.000 ghe apartamenche nu pot să fac”. No, bine! Dar zâce: „Mă, directorul jeneral ghe la voi, de la combinat, mi-o spus, că am fost prin uzină, știi, o făcut vizită întâi, că acolo e gospodăria anexă”. I-o spus Cătană lui Ceaușescu că nu reușeau să primească la cantină necesarul de produse, de alimenche, de legume, ghe zarzavaturi și aveau ordin și era leje și hotărâre ca întreprinderile mari să-și facă și gospodărie anexă. Să țână animale, să facă legume, zarzavaturi și tot ce poache, să-și asigure, până când va reuși, agricultura, CAP – urile și gostaturile să le poată face față. Și o zâs că asta e gospodăria anexă. „Tovarășul secretar general, nu e gospodăria anexă acolo, are gospodărie anexă, dar zic, este peste deal dincolo, în Valea Peștișului, la Petac, pe Petac, îi spun noi. Zic, de la Peștiș, cum venim, îi o apă, acolo îi o apă mică, un râu mic, așe îi spunem, Petacu, așa, și pe valea aia i-am dat lui, acolo, loc și, într-adevăr are, ține și porci, și are și ghe toate, și acolo are și teren. Și zâc: „I-am dat și la Rapoltu Mare, în luncă, pă Murăș, păntru legume și zarzavaturi”. „Păi, da’ cum, ăsta mă minche pă mine că acolo îi gospodărie anexă și tu spui că stau oamini acolo, în barăci?”. „Păi, zâc acuma, io nu vă spun că o mințât, vă spun că ăsta-i adevărul, nu vreau să spun c-o mințât, așa, io vă spun adevărul că îl cunosc, aici am crescut, am fost ucenic din ’39, din ’40, cunosc situația, și eu știu și poteci, tot. Și îs și vânător, merg la vânătoare, la vânat, umblu peste tot. Mă, zâc, acuma, tovarășul secretar general, să știți că ăsta vă poache mințî cu mai mulche că îi place și să mintă, șîîî, mă rog, are și un comportament cum nu trebe și cu oamenii, cu muncitorii, și lumea nu-l prea simpatizează, deși, poache, o să vă supărați că îi membru al Comitetului Central”, că era membru plin și o avut ceva funcție și de acolo l-or dat director general aicea, ca să aibe puteri depline și sprijin și nu știu ce, cutare. „Mă, bine”, zâce…
M.H.: V-ați dus acolo să vedeți barăcile?
V.R.: Eu, acuma… Cu el avea pe Trofin. Ai auzit de Trofin?
M.H.: Virgil Trofin.
V.R.: Virgil Trofin. Avea cu el pe Virgil Trofin și nu șchiu cine mai era membri din Guvern și din conducerea Partidului. Erau vreo doi – tri. Zice: „Trofin îi aicea lângă mine, zice, che-am văzut că ai dat mâna cu el și zâce, că mi-o și spus că che cunoașche din armată, (el o fost Directorul Direcției Politice pe Armată, pe toată Armata, și ghe acolo l-or luat după așea) și o spus că o fost la Câmpulung Muscel, la Rejimentu’ 4, unde și tu ai fost locțiitor politic pe companie și che cunoache încă ghe acolo, dar zâce, el era secretar cu probleme muncitorești, zâce, acuma nu pot să îl las aicea, că avem și-o plenară, avem ședință, da’ săptămâna viitoare, miercuri, țî-l trimit aicea…
M.H.: Mai țineți minte cum era, primăvară, vară, când a venit Ceaușescu aici?
V.R.: Prin august. „Și, zâce, ți-l trimit aici la chine și tot ce mi-ai spus mie în legătură cu ăsta, să meargă și el, și cu barăcile, și cu ăstea, și cu minciunile lui, cum zâci tu, să vadă”. No, bine. Or plecat, am discutat, Trofin mi-o zis: „Mă, miercuri îs la chine”. O venit aișea Trofin și prima deplasare sau zonă de verificare o fost acolo. L-am urcat în mașină, l-am dus acolo. Moga era prim-secretar. „Mă, ai grijă, mă, că la Stufit sunt oameni așa cum sunt. Să nu să facă ceva, să să întâmple, să să leje de el sau să îl huiduie sau să îl nu știu ce treabă”. „Mere cu mine, pă mine mă cunosc și io îl țin de braț, io răspund de el”. No, bun, ne-am dus, o văzut, s-o convins ghe tot ceea ce am spus io. L-am dus, i-am arătat și gospodăria anexă une-i, i-am arătat une se construiesc și locuință și oaminii mai iau câche ceva și păntu o cărămidă sau păntu nu știu ce îi dă afară, chestii, treburi, sococheli, să ocupă ghe alche probleme, vorbeșche urât cu oamenii, el în loc să dea sprijin că în combinat dezbat oare, se desfac cuptoare și poache să le deie să gratis tot materialul ăla care se duce și să aruncă în haldă. „Mă, ai dreptache, m-am lămurit, mă duc și îi spun tot la șefu’ și țî l-am măturat de aicea”. S-o dus la București, o mers i-o prezentat la Ceaușescu situația, deși ce-a spus el, încă mai mult am constatat, e literă de leje. Bun! No, ce facem, pă cine punem director jeneral? L-o adus pe Agachi de la Reșița. Agachi era inginer, de specialitache, șef la furnale, la Reșița, un moldovean de ăsta…
M.H.: Cum îl mai chema pe Agachi ăsta?
V.R.: Agachi Nicolae. Foarte ambițios, foarche hotărât, dar și cu suflet. Unghe trebuia să ajuche sau unghe trebuia să să facă ceva să făcea și pentru oameni. Sigur că în primul rând producție, producție, disciplină, ordine. Asta i-am spus și io: „Fă disciplină, fă orghine, dar ai grijă cum che comporți cu oamenii, ghin partea mea ai tot sprijinul, cu Colgeru prim-secretar, dar discut eu cu el, că ășchia ascultau toți ghe mine și înt-o săptămână o fost lichidat și trimis d-aicea, l-o pus director la fier vechi.
M.H.: Tot aici în Hunedoara?
V.R.: Nu, la Simeria sau unghe dracu’ l-or trimis. Director la ICMF, așa îi zâcea, întreprinderea de colectare de metale feroase.
M.H.: Și acest Agachi cum era?
V.R.: Era un om ghe cuvânt, ghe caracter, mai avea și el problemele lui. Ne înțelejeam întotgheana: „Mă, eu pot să-ți dau ție din 2.000 ghe apartamenche 900 ghe apartamenche, pot să-ți dau o mie, da’ n-am cu cine să fac, mă!”. „Bani am, eu nu-ți cer bani, nu-ți cer nimica, mai dă-mi tu ceva oamini din combinat”. „Păi, ghe unghe să-ți dau că și mie îmi trebe? Acuma dau drumul și la laminorul ăla și aia, și aia, și aia, și aia”.
M.H.: Pe Catană l-au schimbat și dumneavoastră ați rămas în funcție vreo 13 ani după el…
V.R.: Pe mine nu mă schimba din funcție dacă nu era lejea aia pe care o scos-o doamna Ceaușescu, cu rochirea de cadre. Or avut ei ceva în cap cu treaba asta, să-i mișche, să-i rochească, să nu apuce oaminii să-i aprecieze și să fie cunoscuți ghe oamini, să aibe popularitache, tot pentru frica de a nu fi alții mai ghechepți decât ei. Dracu’ șchie ce. Ș-atuncea toate cadrele care erau, mă rog, în funcții peste 4 ani, le-o rotit. Era unul Faur, nu șchiu dacă ai auzit ghe el…
M.H.: Nu!
V.R.: Ăla era șef ghe cadre prin Valea Jiului și zâce ăla: „Mă, pă chine nu che schimba din funcție, ghe la Hunedoara, ieșeai la pensie”, că io în ’80, când m-o schimbat, aveam ani, născut în ’26, aveam 50 de ani, aveam și ani de muncă de la combinat, nu știu ce, puteam ieși la pensie. „Mă, ieșeai la pensie, dacă nu venea lejea asta”, zâce. Ș-atunșea mi-o făcut tot felul ghe propuneri. Să merg acolo, să merg acolo, mă duc la București, la Comitetul pentru problemele Sfaturilor Populare, era un comitet de stat pentru problemele Sfaturilor Populare, vicepreședinche sau nu știu ce dracu’ voia să mă duc acolo. Nu mă duc io acolo, mă dați afară, mă spânzurați, bun! Păi, hai să vedem, pă Faur îl ducem ministru, zâce, che punem în locul lui Faur, că ai lucrat atâția ani în combinat, ai învățat meseria, terminasem Academia, așa, pe probleme economice, și che punem la combinat. Mă duc io la combinat, altă belea! Toată zâua călare pe mine cu producția, cu metalul, probleme, ba nu am minereu, ba nu am aia, ba nu am aia, nu-mi mai trebe nimic! Acolo nu, acolo nu, acolo nu. Ciucu era prim – secretar. Eram prechin cu el, ne cunoșcheam, venea la mine, meream la vânătoare. Zice: „Mă, io-am fost ministru și m-o adus aicea prim – secretar, așa-i sarcina, rotirea, chestii, treburi, socoteli…”.
M.H.: Era și el dezamăgit…
V.R.: „Hai la Deva! Vino la Deva director jeneral la Grupul de Întreprinderi. Ai toache întreprinderile de gospodărie comunală locativă, transport în comun, industrie mică, tot ce este industrie și activitache locală, în afară ghe cărbune și combinat, unitățile mari, restul tot intră la chine, în grupul ghe întreprinderi, cu statut de centrală. Tu che pricepi la toache și ai post ghe director general adjunct, ai post ghe director tehnic, ai director comercial, ai director economic, ai director nu știu ce. Dai la toți și le împărți, le spui ce să facă, șchii tu să îi pui la lucru și îți vezi ghe treabă! Șchii tu ce să faci și cum să lucrezi. Nu-ți mai spun, vii, discutăm amândoi, eu che ajut cu ce pot, așa”. Și așa m-o ademenit ăsta și m-am dus director jeneral la grup. Acolo am stat până la pensie, până o venit Revoluția. Revoluția acolo m-o găsât, dar pă mine nu m-or scos așa, cum l-o scos pă Faur și pă alții, care nevinovați, le-o luat mașina, le-o închis tot, cu pistoalele, nu șchiu ce. Am făcut ședință, la sala de ședință a Poștei, tri suche ghe oameni aduși din județ, ghe la toache întreprinderile, așa, care or fost în subordine, cu oameni, am și acuma, cred că mai am ziarul ăla cu mulțumiri, cu felicitări, oaminii m-or pupat, i-am pupat, le-am mulțumit, așa am plecat io. Io așa am plecat, n-am plecat ca alțîî, cu pistolul în cap. Și a fost o activitache deosebită, am avut ghe totul să fac 4.000 ghe apartamenche, Toache investițiile erau la mine.
M.H.: 4.000 de apartamente pe an?
V.R.: Pe an, pe județ. Valea Jiului avea 2.000, trustul nu avea capacitache, pe lângă ce avea trustul, am făcut io o brigadă, brigăzi de construcții montaj, am făcut io tot felul ghe minuni, tot felul ghe nu șchiu ce n-am făcut, ca să pot realiza marile investiții, pentru că toache investițiile social – culturale erau la mine. Și toată zâua – uite, ăla cere să mai facem acolo aia, aia, aia. Prim – secretarul… Tovarășul, dar nu cine să mai fac, dacă n-am. Voi nu-mi dați forță de muncă? Io nu vă cer decât forță ghe muncă și motorină. Cu restul mă ghescurc. Io nu mai pot cu lopata și cu târnăcopul și cu roaba să fac investiții ghe ordinul miliardelor, așa, și să fac 4.000 ghe apartamenche. Fără utilaje, nu mai pot!
M.H.: Mi-ați povestit cum ați fost schimbat din funcția de primar, vicepreședinte al Sfatului Popular Hunedoara la sfârșitul anului 1979, aș vrea să ne întoarcem la momentul în care ați fost numit în această funcție.
V.R.: Era într-o sară, pe la Bobochează, și la telefon sara că ghimineață, pe la ora 8, la 9, să fiți la Consiliul de Miniștri, aveam aeroport la Săulești, ai bilet rezervat, vii la avion, și la Băneasa, că era numa’ Băneasa aeroport, vă așcheaptă acolo un domn cu palton negru, cu căciulă…
M.H.: Un tovarăș…
V.R.: Și cu mașina și vă ia și vă duce la Consiliul de Miniștri, la tovarășul prim – ministru, Ion Gheorghe Maurer. La Maurer. N-apoi, zâc, ce drac am făcut? Zic: am fost fruntaș, am avut drapel aicea, treburi, sococheli…
M.H.: Ce însemna că ați avut drapel?
V.R.: Fruntaș pentru terminarea electrificării în Rejiunea Hunedoara.
M.H.: Am înțeles, ați avut funcție în acest sector. Ce cuprindea Regiunea Hunedoara? Hunedoara și?
V.R.: Și jumătache din Alba și până dincolo de Miercurea sau unghe dracu’ era hotarul Rejiunii Hunedoara și aveam ceva până la Marginea, cu Banatul. Era mare rejiunea. Era rejiunea cea mai mare, mai puternică Rejiunea Hunedoara. Or fost 16 rejiuni și după aia s-o făcut trizăci și ceva ghe jugheță. Erau și câche două – tri județă de astea mai mici înt-o rejiune. Și la noi în rejiune numa’ Alba era înghițâtă, la noi, numa’ Alba era înghițâtă. Și, ce drac-o fi, ce-am făcut? Ce mă cheamă? N-am putut să mai dorm sara, noapchea, m-am dus ghimineața la avion, eram în 6 ianuarie sau 7 ianuarie, era un frig ghe crăpau lemnele, un ger, păi, erau iernile – ierni. Așa, și, mă duc aci, la ășchia, la avion, urc în avion, treburi, sococheli, ășchia bârâiau la motoară, erau numa’ avioanele ghe alea, ghe război, de alea vechi, ghe capacitache de 24 ghe locuri, cu două motoară. Zișe: „Nu puchem porni, nu puchem pleca la drum, trăbă să mai stăm până să supraîncălzăsc motoarele că înghețăm pă drum și picăm”. No, după o jumătache ghe oră, o jumătache ghe oră o întârziat. No, o plecat avionu’, ajung la Bucureșchi, am ajuns acolo, ăla, repeghe la avion, trăjea după mine: „Repeghe, hai, hai, repeghe în mașină că așcheaptă”. Și nu erau telefoane de-aștea. Tot venea ghe acolo să întrebe că ce-i, n-o venit? Na, bun, și ajunjem repighe acolo, la Consiliul ghe Miniștri, și până ajunjem acolo, la intrare să merem la cabinet la primul ministru, unu’ să righică în picioare și zâce: „Să trăiți, dom’ colonel!”. Ăla o fost colonel, care o vinit cu mașina după mine și ăsta era maior sau șe dracu’ era, ăla care era acolo la primu’ ministru’. „Vină repeghe sus că che așcheaptă!”. Mărg sus, abia gâfăiam. Să trăiți! „Di ce-ai întârziat?”. „Mă scuzați, eu n-am întârziat, avionul o întârziat!”. Să uitară unul la altul. „Mă, îi umblă minchea!”. Zic: „Avionul o întârziat, nu eu!”. Bun, da, descoperit capul, îmbrăcat, nu mi-o zâs, stai pe scaun, nu nimica. Era Ion Gheorghe Maurer, era Verdeț și cu Gheorghe Apostol. Verdeț era secretar general, Gheorghe Apostol era preșeghintele sindicachelor, Confederația Jenerală a Muncii. No, bun, erau toți tri acolo, stăcheam în picioare…
M.H.: Nici acum nu v-au zis să stați jos…
V.R.: Nu! Zice: „Ne-am lămurit c-o întârziat avionul!”. Zice: „La Hunedoara, ce probleme sunt? Ce probleme sunt la Hunedoara?”. Zic: „Sunt foarche mulche”. „Dar care sunt cele mai importanche?”. „Cele mai importanche sunt să să realizeze obiectivele care le-ați stabilit la congres și la nivel central să se realizeze să să pună în funcție mijloacele ghe producție pentru producția ghe metale, necesară industrializării și așa mai gheparche, chestiile astea”. Șchiam io tot, eram în temă, șchiam ce să le spun. Și zic: „Pe lângă aiestea, așa cu oaminii ăia cu care lucrăm acolo, lucrează în conghiții foarche grele, îi mai rău ca ăia ghe la închisoare, n-au locuință, stau în bordeie, și-or făcut colibe, în barăci, unghe nu-i curent, nu-i apă, nu-i încălzâre, nu-i nimic, aprovizionare slabă, nu-i aprovizionat orașul cum trăbă și, zâc, nu-i nici un fel ghe activitache din punct de vedere social, cultural, ceva, că n-au condiții, n-au unghe să margă oaminii. Lucrează 8 ore, zeșe ore, cât lucrează, vine cu pufoaica pe el, cu șizmele în picioare, să culcă, să scoală, mere la lucru, mai intră la cârșiumă, mai bea șeva, mere acasă, bache nevasta. Astea-s tăche treburile la Hunedoara”.
M.H.: Și?
V.R.: „Și ce credeți că trebuie făcut?”
M.H.: Cine v-a întrebat?
V.R.: Maurer. „Ce crezi că trebuie făcut la Hunedoara?”. Păi, zâc acuma, din punctul de vedere al dezvoltării să face, numa’ v-am spus în ce condiții și cum. „Așa, trebuie să facem pentru ăștia. Și cum să facem?”. „Păi, trebuie făcut locuințe, trebuie asigurată încălzârea, locuință, trebuie alimentare cu apă, trebuie asigurată enerjie electrică, trebuie mulche lucruri făcuche magazine, în raport ghe numărul ghe populație, care după norme, să fie repartiție, coche ghe alimenche, să dați, că asta nu producem la Hunedoara, să să ghea la Hunedoara. Abatoarele să ghea carne câtă trebuie, pâine, făină, din aia, aia, aia. Asta ar trebui făcut la Hunedoara, că oaminii ăștia așa aveau, merg la lucru și să duc la o crișmă, crișme, zâc, avem. Sunt probleme că nu avem școli, în barăci și chestii d-astea nu poți. Și-s copii mulți acuma, lumea, îi mult tineret, ăștia or rămas, căsătoriți, toți cu copii, nu-i grădiniță, nu-i școală, nu-i nimic, n-avem nimica. N-avem activitache, nu avem cinematografe, n-avem spații pentru o activitache culturală, nu-i nimic”. Se uitară ei unii la alții, chestii, treburi, socoteli. „Da, zâce, ai dreptache, no, bine. Zâce: „Văd că știi ce trebe la Hunedoara”. „Păi, zâc, io șchiu, da’ pentru asta trebuie bani, fonduri, repartiții de materii, de materiale, adică o treabă”. No, bine! „Tot ceea ce ne-ai spus nouă că trebuie la Hunedoara și tot ceea ce nu ne-ai spus, ce crezi că trebuie, să te duci înapoi să faci. Mâine o să fie plenara pe linie de partid, la voi, acolo, la Hunedoara, tu ești și deputat și nu-i nicio problemă, o să te aleagă preșeghinche, primar, și tot ce-ai spus ai la îndemână să faci. Lucrezi cu noi, cu Consiliul de Miniștri, ești subordonat Consiliului de Miniștri, hotărâri, proiecte de decrete, ce trebe, cu denumiri, cu tot ce ai la pregătești și le trimiți la noi, la secretariat. Noi stabilim un reprezentant al Guvernului care va veni la Hunedoara și o să schea lângă chine în permanență, și el o să intervină, să-ți spună ce-am hotărât, ce trebuie să ceară, să vină cu corespondența, cu proiecche de decret, cu hotărâri cu treburi, sococheli, și tot ce-ai spus, noi sunchem de acord să faci. Să faci și școli, să faci și grăghiniță, să faci și piața, să faci și magazine, casă să fași, Uită, o să-ți dăm aprobare și fonduri, pentru casă cât poți să fași, 1.000 – 1.500 – 2.000 de apartamenche pă an”. Eu le-am spus: Barăcile aștea nu mai rezistă. No…
M.H.: Erați deja primar când au venit cu Hrușciov la Hunedoara. Cum de-a venit Hrușciov tocmai la Hunedoara?
V.R.: Gheorghiu Dej m-o întrebat: „Mă, voi ați pregătit treaba?” Vegheți că-i plin stadionul. Nu mai încape. Erau 30.000 ghe mii ghe oameni. „Dar, zâce, oaminii i-ați pregăchit că vorbeșche el să ovaționeză, să strâje URSS, prietenia noastră e!, Hrușciov, Hrușciov!”. Zâc: „Am pregăchit!”. „Mă, dacă che înțăleji cu ei, le faci anumiche semne, să strije, că l-am dus pă Hrușciov la Bistrița Năsăud la vânătoare, că asta i-o trăbuit, ș-o pușcat doi urși, și atâta-i ghe impresionat și de, de… mulțumit și de satisfăcut, ghe n-ai idee. Ș-am discutat cu el să-și retragă dracu’ trupele din țară, că erau trupele rusești”. Și la Hunedoara aveam rejiment, că erau trupele rusești lângă Castel. „Și o spus că într-o lună de zâle îi curăță. Măi, ovaționați-l, strâgați, chestii URSS, prietenia noastră e!, Hrușciov, Hrușciov!, aia”. Le-am făcut un sămn la ăștia de acolo, o strigat lumea, ovaționau și strigau, no, bine, s-o sâmțât bine, adevărul e că este c-o spus și aicea că într-o lună de zâle vă retrag toată armata. După două săptămâni de aicea or plecat, s-o țânut ghe cuvânt, s-o înțăles bine cu Gheorghiu Dej”.
M.H.: Și totuși de ce l-a adus la Hunedoara Gheorghiu Dej?
V.R.: De ce l-a adus la Hunedoara, pentru că la Hunedoara începuse industrializarea asta puternică, atunci făcea cocseria, și cocseria a făcut-o cu rușii, aveam nevoie de cocs de la ei, aveam nevoie că n-aveam noi, cărbune, mai aveam nevoie și de minereu, și ne-or ajutat, or venit specialiști sovietici cu ei, s-o făcut cocseria, așa, tot, ne-o dat cocs, după așeea, ne-o dat cărbune mai bun la început, până am început să fașem noi cu cărbunele din Valea Jiului, să-l cocsificăm, o avut relații bune cu ei pentru o perioadă. Plus că în Hunedoara era o dezvoltare foarte pronunțată și de industrie grea, aveam mineritul, aveam siderurgia, în combinat se construia cocseria, furnalele, era planificat să se realizeze o producție de peste 4 milioane de tone de metal și de aceea l-o adus aicea. N-avea unde să-l ducă în țară, undeva o dezvoltare ca la Hunedoara. L-o dus la vânătoare și i-o plăcut și o rămas satisfăcut că o pușcat doi urși, și l-or adus aicea să vadă un centru muncitoresc, cu o dezvoltare și cu o industrie în plină dezvoltare. Situația pe care o aveam aicea, că aicea era o atmosferă bună în relațiile cu rușii, și din punctul ăsta de vedere, a fost bine.
Sursa foto: Primăria municipiului Hunedoara
One reply on “Interviu cu Viorel Răceanu, fost primar al Hunedoarei în perioada 1963 – 1968”
❤️❤️❤️