Ce îi aseamănă pe cei doi oameni de stat din istoria modernă universală?
- Atât George Washington, cât și Napoléon Bonaparte au fost lideri militari. George Washington a fost general, iar în 1775 a fost numit comandant supremal tuturor forțelor militare ale coloniilor britanice din America de Nord care s-au răsculat împotriva Angliei. Napoléon Bonaparte și-a început cariera militară ca ofițer de artilerie, ajungând general, a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții care luptau împotriva Franței.
- Amândoi s-au remarcat în timpul unor revoluții – cea americană – George Washington, respectiv cea franceză – Napoléon Bonaparte. Cei doi au fost printre marii lideri militari ai lumii care au preluat puterea în timpul unor revoluții.
- Amândoi au ajuns la putere luptând împotriva monarhiei, ajungând la putere ca șefi ai unor republici. George Washington – împotriva celei engleze, Bonaparte – împotriva celei franceze. George Washington a ajuns primul președinte al Statelor Unite din 1789 până în 1797. Napoléon Bonaparte a devenit Prim Consul în 1799 – 1804.
- Moștenirea instituțională și legislativă a celor doi – George Washington a fost, în 1787, președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi, fiind unul din semnatarii acesteia, Napoléon Bonaparte – Codul civil sau napoleonian, care a pus fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor din Europa de Vest.
Deși au existat multe similitudini în ceea ce îi privește pe cei doi, modul în care au acționat apoi îi desparte iremediabil. Istoria îi păstrează ca pe două mari personalități istorice care au schimbat soarta popoarelor lor și nu numai.
Ce îi deosebește pe cei doi?
- George Washington a predat puterea militară, a preferat să se întoarcă la viața civilă și să promoveze dezvoltarea noilor instituții republicane din Statele Unite ale Americii. Unul dintre ofițerii săi a sugerat că George Washington ar fi putut ajunge rege, lucru pe care acesta l-a respins categoric. A fost printre puținii conducători ai lumii care a predat puterea în mod voluntar. A fost primul președinte al Statelor Unite din 1789 până în 1797, renunțând la putere după două mandate, cutumă care s-a păstrat până în secolul al XX-lea, introdusă apoi ca amendament la Constituția Statelor Unite ale Americii (cel cu numărul 22). În schimb, Napoléon Bonaparte a încercat să centralizeze puterea în propriile sale mâini ca prim consul (1799) și apoi ca împărat auto-încoronat al francezilor (1804-1815). Napoleon a căutat să folosească forța militară pentru a „elibera” Europa de „feudalism”, armatele sale au ocupat cea mai mare parte a continentului nostru, înainte de a fi înfrânt în Spania și Rusia, ducând la înfrângerea sa finală în 1815 și restabilirea monarhiei franceze. El a fost un dictator, un tiran militar, care a crezut în conducerea oamenilor prin ordine.
- George Washington a rămas republican, în timp ce Napoléon Bonaparte a „uitat” de acest lucru, auto-încoronându-se împărat, rostind cuvintele: „Imperiul înseamnă pace. Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o!”. Pe altă parte, Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington ca președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte american care a luat 100 la sută din voturile electorale. Napoléon Bonaparte a organizat o lovitură de stat în 1799 și s-a proclamat Prim Consul, iar 5 ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor, uitând de idealurile republicane. În concluzie, după revoluții republicane, unul a devenit președinte, celălalt – prim consul și apoi împărat.
- George Washington a predat pur și simplu puterea unei autorități civile, în timp ce Napoléon Bonaparte a concentrat-o în mâinile sale. Totul s-a petrecut într-o perioadă în care era greu de crezut că un comandat militar va face acest lucru. Pentru George Washington, controlul civil asupra armatei a fost o parte esențială a credințelor sale. În schimb, Napoléon Bonaparte a preluat puterea, a instaurat un regim care avea și un puternic caracter represiv. „Se poate aprecia că regimul lui Napoleon a reprezentat o formă specifică de dictatură, fiind vorba de o conducere personală, validată în mod formal prin plebiscitul populaţiei. În mod teoretic, se păstrează principiul suveranităţii poporului, moştenit din timpul Revoluţiei, dar această suveranitate poate fi exercitată de naţiune numai prin intermediul şefului statului. Formula politică autoritară lansată de Napoleon va dăinui în secolul al XIX-lea, sub numele de <bonapartism> sau de <cezarism democratic>, respectiv un regim dictatorial (sau cel puţin autoritar), legitimat printr-un acord formal al poporului”.[1]
- În „Discursul de adio” din 1796, George Washington a avertizat cu privire la pericolele pentru noua republică de a încerca să se comporte ca o putere tradițională europeană cu „alianțe încurcate” care să-l atragă în războaie și conflicte internaționale. Demisia lui Washington a semnalat lumii și poporului american că această nouă națiune va fi întemeiată pe principii diferite. Washington s-a retras, dedicându-se agriculturii. A mai fost împuternicit de către președintele John Adams să fie „general locotenent și comandant suprem al armatelor care ar fi fost recrutate în cazul unui conflict cu Franța, fiind între 13 iulie 1798 și 14 decembrie 1799 șeful statului major al Armatei Statelor Unite. A participat la planurile pentru o armată provizorie care să poată interveni în caz de nevoie, dar nu a participat de loc pe teren”.[2] În schimb, Napoléon Bonaparte, după ce a câștigat puterea, după lovitura de stat din 1799, a dorit s-o mențină cu orice preț, știind că avea nevoie de o victorie militară spectaculoasă și, mai ales, de o pace rapidă: „menținerea și consolidarea puterii interne a lui Napoléon nu ar fi fost posibilă în absența succeselor militare externe”.[3] Au urmat campaniile binecunoscute, pacea cu Anglia etc. Totul ca să își consolideze puterea internă. A devenit împărat. Au fost 4 ani de apogeu al Imperiului, după care Imperiul său s-a prăbușit. A fost exilat pe Insula Elba, după ce Bourbonii au fost readuși pe tronul Franței, dar curând el se va întoarce pentru „100 de zile”, sperând să-și refacă marele imperiu. Doar că bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815 pune capăt acestui vis. Abdică din nou și urmează ultimul exil, cel de pe Insula Sfânta Elena, unde și moare.
George Washington (22 februarie 1732 – 14 decembrie 1799) și Napoléon Bonaparte (15 august 1769 – 5 mai 1821), două personaje istorice care au fost atât de diferite, trăind pe continente diferite și care au avut totuși și multe puncte comune!
La moartea lui George Washington, în 14 decembrie 1799, Napoléon Bonaparte a ordonat 10 zile de doliu în întreaga Franță.
Aflat în exil, după ce și-a pierdut de două ori coroana, Napoléon Bonaparte ar fi spus: „Au vrut să fiu un alt Washington!”[4]
Într-un articol publicat pe blogul de istorie, Public Historian, al lui Fred Dews, în data de 8 iunie 2018 sub titlul „Au vrut să fiu un alt Washington!”, autorul încearcă să descifreze mesajul din spatele cuvintelor, în contextul în care s-a acreditat ideea că Washington ar fi putut deveni, la rândul său, rege, dar a refuzat acest lucru, în timp ce Napoléon Bonaparte s-a proclamat împărat. De fapt, spune autorul, mai degrabă, Napoléon și-a exprimat ideea că dacă ar fi fost în America în loc de Franța, trăind în condiții americane de relativă pace și liniște socială, și nu în Europa tumultuoasă, atunci cu siguranță ar fi putut „deveni un Washington”, fără mari eforturi.
„Napoléon a încercat astfel să-și apere ambițiile imperiale, dar circumstanțele i-au exclus credința republicană ”, mai spune autorul.[5] În plus, și biograful lui Napoleon, Christopher Herold, a scris în cartea sa, Epoca lui Napoléon, cam același lucru: „Dacă Washington ar fi fost francez, într-un moment în care Franța se prăbușea în interior și era invadată din afara sa și dacă ar fi îndrăznit să fie el însuși sau, dacă ar fi persistat să fie el însuși, ar fi fost doar un prost”. De asemenea, acesta citează: „În ceea ce mă privește, aș putea fi doar un Washington încoronat. Și aș putea deveni asta doar la un congres al regilor, înconjurat de suverani (…) Apoi, și numai atunci, aș fi putut afișa profitabil moderația, dezinteresul și înțelepciunea lui Washington. În mod rezonabil, nu am putut atinge acest scop decât prin intermediul dictaturii mondiale. Am încercat. Poate fi folosit acest lucru împotriva mea?”[6] Autorul articolului încheie scriind: „Napoléon ar fi putut să fie Washington, dacă ar fi trăit în America. Washington însă, în viziunea împăratului exilat, nu ar fi putut fi niciodată Napoléon”.[7]
[1] Sorin Mitu, Introducere în istoria Europei și a SUA în epoca modernă (1600 – 1918), Curs, Facultatea de Istorie și Filosofie, Cluj Napoca, p. 78.
[2] General Washington’s Christmas Farewell, Free Press, 2004, p. 174.
[3] Sorin Mitu, op. cit., p. 79.
[4] Founding Father: Rediscovering George Washington, Free Press, 1996, p. 103.
[5] Ibidem, p. 176.
[6] Christopher Herold, Epoca lui Napoléon, 1963, p. 125.
[7] Fred Dews, Public Historian, They wanted me to be another Washington, 8 iunie 2018.
Sursa foto: Wikipedia